"Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19): Mesajul Sfântului Părinte
pentru cea de-a XX-a Zi Mondială a Bolnavului de sâmbătă 11 februarie 2012
(RV - februarie 2012) "Sacramentele de vindecare", adică Pocăinţa şi
Ungerea Bolnavilor, care îşi au împlinirea lor naturală în Împărtăşania Euharistică,
se află în centrul Mesajului Sfântului Părinte cu ocazia celei de-a XX-a Zile
Mondiale a Bolnavului 2012 celebrată în fiecare an la 11 februarie în comemorarea
liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes. "Ridică-te şi mergi! Credinţa
ta te-a mântuit" (Lc 17,19) Iubiţi fraţi şi surori!
Cu
ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, pe care o vom celebra la 11 februarie 2012, comemorarea
Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, doresc să reînnoiesc apropierea mea spirituală
de toţi bolnavii care se află în locurile de îngrijire sau sunt îngrijiţi în familii,
exprimând fiecăruia grija şi afectul întregii Biserici. În primirea generoasă şi iubitoare
a oricărei vieţi umane, mai ales a celei slabe şi bolnave, creştinul exprimă un aspect
important al propriei mărturii evanghelice, după exemplul lui Cristos, care s-a aplecat
asupra suferinţelor materiale şi spirituale ale omului pentru a le vindeca.
1.
În acest an, care constituie pregătirea mai apropiată pentru Solemna Zi Mondială
a Bolnavului care se va celebra în Germania la 11 februarie 2013 şi care se va concentra
asupra emblematicei figuri evanghelice a samariteanului (cf. Lc 10,29-37), aş vrea
să pun accentul pe "Sacramentele de vindecare", adică pe Sacramentul Pocăinţei şi
Reconcilierii şi pe cel al Ungerii Bolnavilor, care îşi au împlinirea lor naturală
în Împărtăşania Euharistică.
Întâlnirea lui Isus cu cei zece leproşi, relatată
în Evanghelia sfântului Luca (cf. Lc 17,11-19), îndeosebi cuvintele pe care Domnul
le adresează unuia dintre aceştia: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit"
(v. 19), ajută să conştientizăm importanţa credinţei pentru cei care, apăsaţi de suferinţă
şi de boală, se apropie de Domnul. În întâlnirea cu El pot să experimenteze realmente
că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează
neliniştilor şi suferinţelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm şi
doreşte să vindece în adâncul inimii noastre (cf. Mc 2,1-12).
Credinţa acelui
unic lepros care, văzându-se vindecat, plin de uimire şi de bucurie, spre deosebire
de ceilalţi, se întoarce imediat la Isus pentru a manifesta propria recunoştinţă,
lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn a ceva mai preţios decât simpla
vindecare fizică, este semn al mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cristos;
ea îşi are exprimarea în cuvintele lui Isus: credinţa ta te-a mântuit. Cel care, în
propria suferinţă şi boală, îl invocă pe Domnul este sigur că iubirea Sa nu-l părăseşte
niciodată şi că şi iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei sale mântuitoare,
nu dispare niciodată. Vindecarea fizică, expresie a mântuirii mai profunde, revelează
astfel importanţa pe care omul, în întregimea sa de suflet şi de trup, o are pentru
Domnul. Fiecare Sacrament, de altfel, exprimă şi realizează apropierea lui Dumnezeu
însuşi, Cel care, în mod absolut gratuit, "ne atinge prin intermediul realităţilor
materiale..., pe care El le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii
dintre noi şi El însuşi" (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). "Unitatea
dintre creaţie şi răscumpărare se face vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeităţii
credinţei noastre care cuprinde trupul şi sufletul, pe omul întreg" (Omilie, Sfânta
Liturghie a Crismei, 21 aprilie 2011).
Misiunea principală a Bisericii este
desigur vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, "însă chiar această vestire trebuie să fie
un proces de vindecare: «... a pansa rănile inimilor frânte» (Is 61,1)" (ibid.), conform
misiunii încredinţate de Isus discipolilor săi (cf. Lc 9,1-2; Mt 10,1.5-14; Mc 6,7-13).
Binomul dintre sănătatea fizică şi reînnoirea sfâşierilor sufletului ne ajută deci
să înţelegem mai bine "Sacramentele de vindecare".
2. Sacramentul Pocăinţei
a fost adesea în centrul reflecţiei Păstorilor, tocmai din cauza importanţei mari
în drumul vieţii creştine, din moment ce "toată valoarea Pocăinţei constă în a ne
restitui harului lui Dumnezeu legându-ne cu el în prietenie intimă şi mare" (Catehismul
Bisericii Catolice, 1468). Biserica, continuând vestirea de iertare şi de reconciliere
făcută să răsune de către Isus, nu încetează să invite întreaga omenire să se convertească
şi să creadă în Evanghelie. Ea îşi însuşeşte apelul apostolului Paul: "Noi suntem
împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm
pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (2Cor 5,20). Isus, în viaţa sa, vesteşte
şi face prezentă milostivirea Tatălui. El nu a venit pentru a condamna, ci pentru
a ierta şi a mântui, pentru a da speranţă chiar şi în întunericul cel mai profund
al suferinţei şi al păcatului, pentru a dărui viaţa veşnică; astfel în Sacramentul
Pocăinţei, în "medicamentul spovezii", experienţa păcatului nu degenerează în disperare,
ci întâlneşte Iubirea care iartă şi transformă (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia
apostolică post-sinodală Reconciliatio et Paenitentia, 31).
Dumnezeu, "bogat
în îndurare" (Ef 2,4), ca tatăl din parabola evanghelică (cf. Lc 15,11-32), nu-şi
închide inima la nici unul dintre fiii săi, ci îi aşteaptă, îi caută, ajunge la ei
acolo unde refuzarea comuniunii închide în izolare şi în dezbinare, îi cheamă să se
adune în jurul mesei sale, în bucuria sărbătorii iertării şi a reconcilierii. Momentul
suferinţei, în care ar putea să apară ispita de a se abandona descurajării şi disperării,
se poate transforma astfel în timp de har pentru a intra din nou în ei înşişi şi,
asemenea fiului risipitor din parabolă, să se regândească la propria viaţă, recunoscând
greşelile şi eşecurile, să simtă nostalgia îmbrăţişării Tatălui şi să reparcurgă drumul
spre Casa sa. El, în marea sa iubire, mereu şi oricum veghează asupra existenţei noastre
şi ne aşteaptă pentru a oferi fiecărui fiu care se întoarce la El, darul reconcilierii
depline şi al bucuriei.
3. Din citirea Evangheliilor reiese clar că
Isus a arătat mereu o atenţie deosebită faţă de cei bolnavi. El nu numai că i-a trimis
pe discipolii săi să le vindece rănile (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a şi instituit
pentru ei un Sacrament specific: Ungerea Bolnavilor. Scrisoarea lui Iacob atestă prezenţa
acestui gest sacramental deja în prima comunitate creştină (cf. 5,14-16): cu Ungerea
Bolnavilor, însoţită de rugăciunea prezbiterilor, toată Biserica îi recomandă pe cei
bolnavi Domnului suferind şi glorificat, pentru ca să aline chinurile lor şi să-i
mântuiască, ba chiar îi îndeamnă să se unească spiritual cu pătimirea şi cu moartea
lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu.
Acest
Sacrament ne face să contemplăm misterul dublu de pe Muntele Măslinilor, unde Isus
s-a aflat în mod dramatic în faţa căii indicate lui de către Tatăl, aceea a Pătimirii,
a actului suprem de iubire, şi a primit-o. În acea oră de încercare, El este mediatorul,
"transportând în sine, asumând în sine suferinţa şi pătimirea lumii, transformând-o
în strigăt către Dumnezeu, ducând-o în faţa ochilor şi în mâinile lui Dumnezeu şi
astfel ducând-o realmente la momentul Răscumpărării" (Lectio divina, Întâlnire cu
clerul din Roma, 18 februarie 2010). Însă "Grădina Măslinilor este... şi locul din
care El s-a înălţat la Tatăl, deci este locul Răscumpărării... Acest mister dublu
al Muntelui Măslinilor este şi mereu «activ» în uleiul sacramental al Bisericii ...
semn al bunătăţii lui Dumnezeu care ne atinge" (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei,
1 aprilie 2010). În Ungerea Bolnavilor, materia sacramentală a uleiului ne este oferită,
ca să spunem aşa, "ca medicament al lui Dumnezeu ... care acum ne face siguri de bunătatea
sa, trebuie să ne întărească şi să ne consoleze, dar care, în acelaşi timp, dincolo
de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14)"
(ibid.).
Acest Sacrament merită astăzi o mai mare consideraţie, fie în reflecţia
teologică, fie în acţiunea pastorală la bolnavi. Valorizând conţinuturile rugăciunii
liturgice care se adaptează la diferitele situaţii umane legate de boală şi nu numai
atunci când cineva este la sfârşitul vieţii (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1514),
Ungerea Bolnavilor nu trebuie să fie considerată aproape "un sacrament mai mic" faţă
de celelalte. Atenţia şi grija pastorală faţă de cei bolnavi, dacă pe de o parte este
semn al duioşiei lui Dumnezeu pentru cel care este în suferinţă, pe de altă parte
aduce avantaj spiritual şi preoţilor şi întregii comunităţi creştine, având conştiinţa
că tot ceea ce se face celui mai mic, se face lui Isus însuşi (cf. Mt 25,40).
4.
Cu privire la "Sacramentele de vindecare", sfântul Augustin afirmă: "Dumnezeu vindecă
toate infirmităţile tale. Aşadar, nu te teme: toate infirmităţile tale vor fi vindecate...
Tu trebuie doar să permiţi ca el să te vindece şi nu trebuie să respingi mâinile sale"
(Expunere despre Psalmul 102, 5: PL 36, 1319-1320). Este vorba de mijloace preţioase
ale Harului lui Dumnezeu, care îl ajută pe bolnav să se conformeze tot mai deplin
cu Misterul Morţii şi Învierii lui Cristos. Alături de aceste două Sacramente, aş
vrea să subliniez şi importanţa Euharistiei. Primită în momentul bolii, contribuie
în manieră singulară la realizarea acestei transformări, asociindu-l pe cel care se
hrăneşte cu Trupul şi Sângele lui Cristos la oferirea de Sine însuşi pe care El o
face Tatălui pentru mântuirea tuturor. Întreaga comunitate eclezială, şi comunităţile
parohiale în special, să acorde atenţie la asigurarea posibilităţii de a se apropia
cu frecvenţă de Împărtăşania sacramentală celor care, din motive de sănătate sau de
vârstă, nu pot să meargă în locurile de cult. În felul acesta, acestor fraţi şi surori
le este oferită posibilitatea de a întări raportul cu Cristos răstignit şi înviat,
participând, cu viaţa lor oferită din iubire faţă de Cristos, la misiunea însăşi a
Bisericii. În această perspectivă, este important ca preoţii care prestează lucrarea
lor delicată în spitale, în casele de îngrijire şi la locuinţele bolnavilor să se
simtă adevăraţi ""slujitori ai bolnavilor", semn şi instrument al compasiunii lui
Cristos, care trebuie să ajungă la fiecare om marcat de suferinţă" (Mesajul pentru
a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului, 22 noiembrie 2009).
Conformarea cu Misterul
Pascal al lui Cristos, realizată şi prin practica Împărtăşaniei spirituale, asumă
o semnificaţie cu totul deosebită atunci când Euharistia este administrată şi primită
ca viatic. În acel moment al existenţei răsună în mod şi mai incisiv cuvintele Domnului:
"Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în
ziua de apoi" (In 6,54). De fapt, Euharistia, mai ales ca viatic este - conform definiţiei
sfântului Ignaţiu din Antiohia - "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii"
(Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661), sacrament al trecerii de la moarte la viaţă,
din această lume la Tatăl, care pe toţi îi aşteaptă în Ierusalimul ceresc. 5.
Tema acestui Mesaj pentru a XX-a Zi Mondială a Bolnavului, "Ridică-te şi mergi!
Credinţa ta te-a mântuit" priveşte şi spre apropiatul "An al credinţei", care va începe
la 11 octombrie 2012, ocazie propice şi preţioasă pentru a redescoperi forţa şi frumuseţea
credinţei, pentru a-i aprofunda conţinuturile şi pentru a o mărturisi în viaţa de
fiecare zi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 11 octombrie 2011). Doresc să-i
încurajez pe bolnavi şi pe cei suferinzi să găsească mereu o ancoră sigură în credinţă,
alimentată de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciunea personală şi de Sacramente,
în timp ce îi invit pe Păstori să fie tot mai disponibili pentru celebrarea lor pentru
cei bolnavi. După exemplul Bunului Păstor şi ca nişte călăuze ale turmei încredinţate
lor, preoţii să fie plini de bucurie, grijulii faţă de cei mai slabi, faţă de cei
simpli, faţă de păcătoşi, manifestând milostivirea infinită a lui Dumnezeu cu cuvintele
încurajatoare ale speranţei (cf. Sfântul Augustin, Scrisoare 95, 1: PL 33, 351-352).
Celor care lucrează în lumea sănătăţii, precum şi familiilor care în cei dragi
ai lor văd Faţa suferindă a Domnului Isus, reînnoiesc mulţumirea mea şi a Bisericii
pentru că, în competenţa profesională şi în tăcere, adesea şi fără a numi numele lui
Cristos, Îl manifestă în mod concret (cf. Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 21 aprilie
2011).
Către Maria, Maica Milostivirii şi Tămăduitoarea Bolnavilor, înălţăm
privirea noastră încrezătoare şi rugăciunea noastră; compasiunea ei maternă, trăită
alături de Fiul muribund pe Cruce, să însoţească şi să susţină credinţa şi speranţa
fiecărei persoane bolnave şi suferinde în drumul de vindecare de rănile trupului şi
ale spiritului.
Pe toţi îi asigur că îi amintesc în rugăciunea mea, în timp
ce împart fiecăruia o specială Binecuvântare Apostolică.
Din Vatican, 20 noiembrie
2011, Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului. Benedictus
pp. XVI