Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru a LXXXVI-a Zi Mondială Misionară 2012

(RV - 4 februarie 2012) Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru a LXXXVI-a Zi Mondială Misionară 2012

„Chemaţi pentru a face să strălucească Cuvântul adevărului” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6).

Iubiţi fraţi şi surori,
Celebrarea Zilei Misionare Mondiale se încarcă anul acesta cu o semnificaţie total deosebită. Aniversarea a 50 de ani ai Decretului conciliar Ad gentes, deschiderea Anului Credinţei şi Sinodul Episcopilor cu tema noii evanghelizări colaborează la reafirmarea voinţei Bisericii de a se angaja cu mai mare curaj şi ardoare în missio ad gentes pentru ca Evanghelia să ajungă până la marginile pământului.
Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, cu participarea Episcopilor catolici veniţi din toate colţurile pământului, a fost un semn luminos al universalităţii Bisericii, primind, pentru prima dată, un număr aşa de mare de Părinţi Conciliari veniţi din Asia, din Africa, din America Latină şi din Oceania. Episcopi misionari şi Episcopi autohtoni, Păstori de comunităţi răspândite printre populaţii necreştine, care aduceau în Adunarea conciliară imaginea unei Biserici prezente în toate continentele şi care se făceau interpreţi ai realităţilor complexe de atunci aşa-numita „Lume a Treia”. Bogaţi în experienţa care derivă din faptul de a fi Păstori de Biserici tinere şi pe cale de formare, însufleţiţi de pasiunea pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, ei au contribuit în manieră relevantă la reafirmarea necesităţii şi urgenţei evanghelizării ad gentes, deci a aducerii în centrul ecleziologiei natura misionară a Bisericii.
Ecleziologia misionară
Această viziune astăzi nu a dispărut, ba chiar a cunoscut o rodnică reflecţie teologică şi pastorală şi, în acelaşi timp, se propune din nou cu urgenţă reînnoită pentru că s-a dilatat numărul celor care încă nu-l cunosc pe Cristos: „Oamenii care îl aşteaptă pe Cristos însă sunt în număr imens”, afirma fericitul Ioan Paul al II-lea în Enciclica Redemptoris missio despre valabilitatea permanentă a mandatului misionar, şi adăuga: „Nu putem să stăm liniştiţi, gândindu-ne la milioanele de fraţi şi surori ai noştri, şi ei răscumpăraţi de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască iubirea lui Dumnezeu” (nr. 86). Şi eu, convocând Anul Credinţei, am scris că Isus Cristos „astăzi ca şi atunci, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama Evanghelia sa la toate popoarele pământului” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 7); proclamare care, aşa cum se exprima şi Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, „nu este pentru Biserică o contribuţie facultativă: este obligaţia care apasă asupra ei prin mandatul Domnului Isus, pentru ca oamenii să poată crede şi să fie mântuiţi. Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este de neînlocuit” (nr. 5). Avem nevoie deci să reluăm acelaşi elan apostolic al primelor comunităţi creştine care, mici şi lipsite de apărare, au fost capabile, cu vestirea şi mărturia, să răspândească Evanghelia în toată lumea cunoscută în acea vreme.
Deci nu uimeşte că Vatican II şi Magisteriul succesiv al Bisericii insistă în mod special asupra mandatului misionar pe care Cristos l-a încredinţat discipolilor săi şi care trebuie să fie angajare a întregului Popor al lui Dumnezeu, Episcopi, preoţi, diaconi, călugări, călugăriţe, laici. Grija de a vesti Evanghelia în orice parte a pământului revine în primul rând Episcopilor, responsabili direcţi ai evanghelizării în lume, fie ca membri ai colegiului episcopal, fie ca Păstori ai Bisericilor particulare. De fapt, ei „au fost consacraţi nu numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris missio, 63), „mesageri ai credinţei care aduc noi discipoli la Cristos” (Ad gentes, 20) şi fac „vizibile spiritul şi râvna misionară a Poporului lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară” (ibid., 38).
Prioritatea evanghelizării
De aceea, mandatul de a predica Evanghelia nu se epuizează, pentru un Păstor, în atenţia faţă de porţiunea Poporului lui Dumnezeu încredinţată îngrijirilor sale pastorale, nici în trimiterea vreunui preot, laic sau laică fidei donum. El trebuie să implice toată activitatea Bisericii particulare, toate sectoarele sale, pe scurt, toată existenţa sa şi acţiunea sa. Conciliul al II-lea din Vatican a indicat asta cu claritate şi Magisteriul succesiv a reafirmat asta cu tărie. Acest lucru cere să se adapteze constant stilurile de viaţă, planurile pastorale şi organizarea diecezană la această dimensiune fundamentală a faptului de a fi Biserică, în special în lumea noastră în schimbare continuă. Şi acest lucru este valabil şi pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, precum şi pentru Mişcările ecleziale: toate componentele marelui mozaic al Bisericii trebuie să se simtă puternic interpelate de mandatul Domnului de a predica Evanghelia, pentru ca Isus Cristos să fie vestit pretutindeni. Noi Păstorii, călugării, călugăriţele şi toţi credincioşii în Cristos, trebuie să mergem pe urmele apostolului Paul, care, „prizonier al lui Cristos pentru păgâni” (Ef 3,1), a lucrat, a suferit şi a luptat pentru a face să ajungă Evanghelia în mijlocul păgânilor (cf. Ef 1,24-29), fără a economisi energii, timp şi mijloace pentru a face cunoscut Mesajul lui Cristos.
Şi astăzi misiunea ad gentes trebuie să fie orizontul constant şi paradigma oricărei activităţi ecleziale, pentru că identitatea însăşi a Bisericii este constituită de credinţa în Misterul lui Dumnezeu, care s-a revelat în Cristos pentru a ne aduce mântuirea, şi din misiunea de a-l mărturisi şi a-l vesti lumii, până la întoarcerea sa. Ca sfântul Paul, trebuie să fim atenţi faţă de cei de departe, cei care încă nu-l cunosc pe Cristos şi nu au experimentat paternitatea lui Dumnezeu, având conştiinţa că „cooperarea misionară trebuie să se lărgească astăzi la forme noi incluzând nu numai ajutorul economic, ci şi participarea directă la evanghelizare (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 82). Celebrarea Anului Credinţei şi a Sinodului Episcopilor despre noua evanghelizare vor fi ocazii propice pentru o relansare a cooperării misionare, mai ales în această a doua dimensiune.
Credinţă şi vestire
Neliniştea de a-l vesti pe Cristos ne stimulează să citim şi istoria pentru a vedea în ea problemele, aspiraţiile şi speranţele omenirii, pe care Cristos trebuie să o vindece, să o purifice şi să o umple de prezenţa sa. De fapt, Mesajul său este mereu actual, coboară în însăşi inima istoriei şi este capabilă să dea răspuns la cele mai profunde nelinişti ale oricărui om. Pentru aceasta Biserica, în toate componentele sale, trebuie să fie conştientă că „orizonturile imense ale misiunii ecleziale, complexitatea situaţiei prezente cer astăzi modalităţi reînnoite pentru a putea comunica în mod eficient Cuvântul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 97). Acest lucru cere, înainte de toate, o reînnoită adeziune de credinţă personală şi comunitară la Evanghelia lui Isus Cristos, „într-un moment de profundă schimbare ca acela pe care omenirea îl trăieşte” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 8).
De fapt, unul din obstacolele în calea elanului evanghelizării este criza de credinţă, nu numai a lumii occidentale, ci a marii părţi a omenirii, căreia îi este foame şi sete de Dumnezeu şi trebuie să fie invitată şi condusă la pâinea vieţii şi la apa cea vie, asemenea femeii samaritene care merge la fântâna lui Iacob şi dialoghează cu Cristos. Aşa cum relatează Evanghelistul Ioan, acţiunea acestei femeie este deosebit de semnificativă (cf. In 4,1-30): îl întâlneşte pe Isus, care îi cere de băut, dar apoi îi vorbeşte ei despre o apă nouă, capabilă să stingă setea pentru totdeauna. Femeia la început nu înţelege, rămâne la nivel material, dar lent este condusă de Domnul să facă un drum de credinţă care o face să-l recunoască drept Mesia. Şi în această privinţă sfântul Augustin afirmă: „după ce l-a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva ar fi putut să facă [această femeie] dacă nu să părăsească amfora şi să alerge ca să anunţe vestea cea bună?” (Omilie 15,30). Întâlnirea cu Cristos ca Persoană vie care potoleşte setea inimii nu poate decât să ducă la dorinţa de a împărtăşi cu alţii bucuria acestei prezenţe şi de a-l face cunoscut pentru ca toţi să o poată experimenta. Trebuie reînnoit entuziasmul de a comunica credinţa pentru a promova o nouă evanghelizare a comunităţilor şi a ţărilor cu veche tradiţie creştină, care pierd referinţa la Dumnezeu, în aşa fel încât să redescopere bucuria credinţei. Preocuparea de a evangheliza nu trebuie să rămână niciodată la marginile activităţii ecleziale şi ale vieţii personale a creştinului, ci să o caracterizeze puternic, având conştiinţa că sunt destinatari şi, în acela şi timp, misionari ai Evangheliei. Punctul central al vestirii rămâne mereu acelaşi: kerigma lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea lumii, kerigma iubirii lui Dumnezeu absolută şi totală faţă de fiecare bărbat şi fiecare femeie, culminată în trimiterea Fiului veşnic şi unic născut, Domnul Isus, care nu a dispreţuit să asume sărăcia naturii noastre umane, iubind-o şi răscumpărând-o, prin intermediul oferirii de sine pe cruce, din păcat şi din moarte.
Credinţa în Dumnezeu, în acest plan de iubire realizat în Cristos, este înainte de toate un dar şi un mister care trebuie primit în inimă şi în viaţă şi pentru care trebuie să-i mulţumim mereu Domnului. Însă credinţa este un dar care ne este dat pentru ca să fie împărtăşit; este un talant primit pentru ca să aducă rod; este o lumină care nu trebuie să rămână ascunsă, ci să lumineze toată casa. Este darul cel mai important care ne-a fost oferit în existenţa noastră şi pe care nu-l putem ţine pentru noi înşine.
Vestirea devine caritate
„Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!”, spunea apostolul Paul (1Cor 9,16). Acest cuvânt răsună cu putere pentru orice creştin şi pentru orice comunitate creştină în toate continentele. Şi pentru Bisericile din teritoriile de misiune, Biserici cele mai multe tinere, adesea recent întemeiate, misionaritatea a devenit o dimensiune naturală, chiar dacă ele însele încă au nevoie de misionari. Mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe, din orice parte a lumii, numeroşi laici şi chiar familii întregi părăsesc propriile ţări, propriile comunităţi locale şi merg la alte Biserici pentru a mărturisi şi a vesti Numele lui Cristos, în care omenirea are mântuirea. Este vorba de o exprimare de profundă comuniune, împărtăşire şi caritate între Bierici, pentru ca orice om să poată asculta sau reasculta vestea care vindecă şi să se apropie de Sacramente, izvor al vieţii adevărate.
Împreună cu acest înalt semn al credinţei care se transformă în caritate, amintesc şi mulţumesc Operelor Misionare Pontificale, instrument pentru cooperare la misiunea universală a Bisericii în lume. Prin acţiunea lor vestirea Evangheliei devine şi intervenţie în ajutorul aproapelui, dreptate faţă de cei mai săraci, posibilitate de instruire în cele mai pierdute sate, asistenţă medicală în locuri îndepărtate, emancipare din mizerie, reabilitarea celui care este marginalizat, sprijinirea dezvoltării popoarelor, depăşirea diviziunilor etnice, respect faţă de viaţă în orice fază a ei.
Iubiţi fraţi şi surori, invoc asupra operei de evanghelizare ad gentes, şi îndeosebi asupra lucrătorilor săi, revărsarea Duhului Sfânt, pentru ca Harul lui Dumnezeu să o facă să meargă mai hotărât în istoria lumii. Cu fericitul John Henry Newman aş vrea să mă rog: „Însoţeşte, Doamne, pe misionarii tăi în ţinuturile care trebuie evanghelizate, pune cuvintele juste pe buzele lor, fă rodnică truda lor”. Fecioara Maria, Mama Bisericii şi Steaua evanghelizării, să-i însoţească pe toţi misionarii Evangheliei.
Din Vatican, 6 ianuarie 2012, Solemnitatea Epifaniei Domnului
Papa Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu