Mărturii luminoase în bezna Holocaustului: amintirile lui Natan Orvieto, salvat de
un preot catolic italian
RV 28 ian 2012.Peste 400 de persoane din Italia au primit
distincţia "Drept între naţiuni" datorită activităţilor depuse în favoarea evreilor
destinaţi morţii în contextul celui de al Doilea Război Mondial. Ziua Memoriei, celebrată
la 27 ianuarie, cuprinde şi amintirea acestor persoane rămase multă vreme în
anonimat.
Printre acestea se numără şi preotul catolic italian Gaetano
Tantalo, paroh la Tagliacozzo (centrul Italiei), care s-a distins în timpul ocupaţiei
naziste. În 1943 s-a oferit ca ostatic voluntar în mâinile armatei germane care voia
să pedepsească credincioşii comunităţii sale, suspectată de a fi oferit protecţie
partizanilor.
În aceeaşi perioadă, preotul catolic a ascuns în casa
parohială o familie de evrei care fugise din Roma după legile rasiale impuse de regimul
fascist: era familia lui Natan Orvieto, intervievat de Radio Vatican. Să-l ascultăm: •
"Ne aflam într-un sat de vacanţă, la Magliano dei Marsi, iar eu aveam cinci ani şi
jumătate. Acolo ne-a surprins renumitul armistiţiu de la 8 septembrie. O doamnă, prietenă
foarte bună din sat, i-a spus tatălui meu: 'Domnule Orvieto, fugi, fugi pentru că
există un mandat de arestare din partea comandamentului german'. Nu ştia încotro s-o
apuce. În cele din urmă a avut o intuiţie: şi-a amintit că trei ani mai înainte îl
cunoscuse pe pr. Gaetano Tantalo".
Era preotul care v-a găzduit în casa
sa parohială. Pentru cât timp? • "Vreme de nouă luni şi jumătate. Şi a
spus o frază cu adevărat mare: 'Domnul Dumnezeu v-a trimis în casa lui, prin urmare
el însuşi s-a angajat să aibă grijă de voi".
Prezenţa voastră în casa
preotului nu trezea suspiciuni în rândul comunităţii sale? • "Întrebări,
probabil, dar evident fiecare şi le ţinea pentru sine, poate tocmai pentru că personalitatea
exemplară a pr. Gaetano nu dădea loc la bârfe. Pe 31 decembrie 1941 au venit nişte
ninsori mari. Soldaţii germani au început să meargă din casă în casă în căutare de
oameni care să cureţe drumurile. Unul a ajuns şi la casa parohială. Bate la uşă, bate
şi iar bate, iar noi, îmi aduc aminte că eram toţi într-o cameră, în tăcere. La un
moment dat am văzut prin gratiile de la fereastră că o bătrână, doamna Annunziata
Onofri – a mers la soldaţi şi le-a spus: 'Dar pe cine căutaţi? Acolo stă numai preotul,
care, printre altele, a început să şchiopăteze de câteva zile!' Cum au decurs lucrurile
mai departe, nu ştiu. Cert este că soldaţii germani au plecat de acolo. Şi aceasta
dovedeşte ceea ce spuneam înainte, despre atmosfera pe care pr. Gaetano o crease în
jurul său. Bătrânica, altfel spus, nu a minţit, pentru că pr. Gaetano ţinea mult să
nu se spună minciuni, la modul absolut. Dar a spus o jumătate de adevăr: că acolo
locuia un preot, că aceea era casa unui preot!".
Natan Orvieto a descris
cu emoţie vie şi bucuria eliberării, când trupele aliate au ajuns la Tagliacozzo
pe 10 iunie 1944, şi toată lumea a coborât în piaţă, în timp ce fericirea acelor clipe
era încununată de clopotele bisericii care băteau la nesfârşit: "le mai aud şi acum
în urechile mele, aş putea să reproduc şi acum sunetul acela... o fericire imensă!".
În curând, însă, bucuria supravieţuirii avea să fie umbrită de ştirile despre cei
care au căzut victimă în "industria morţii, despre rudele apropiate care nu aveau
să se mai întoarcă acasă niciodată".
Astăzi, observă redactorul Radio
Vatican, există un angajament puternic din partea supravieţuitorilor de a povesti
cele îndurate, fapt care dă un sens acestei experienţe tragice: • "Da,
e adevărat şi vă mulţumesc pentru că percepeţi importanţa de a da un sens vieţii,
chiar şi după această tragedie. În aceasta simt eu sensul vieţii: omenirea trebuie
să preia din această istorie câteva indicaţii puternice, să trăiască Memoria proiectându-se
în viitor şi nu rămânând doar ancorată în trecut".
Experienţa Dvs. personală
este o pagină foarte emoţionantă despre istoria raporturilor dintre evrei şi catolici.
Părintele Tantalo a fost onorat cu distincţia "Drept între naţiuni": •
"Desigur. 'Drept între naţiuni', şi pe bună dreptate. Este lucrul cel mai potrivit
care se poate spune despre oameni ca el, şi mulţumită lui Dumnezeu, nu a fost singurul,
au fost şi alţii. Când a aflat cum se desfăşoară Paştele ebraic, că noi nu trebuia
să mâncăm nimic din ce a fost atins de dospit, preotul a căutat un zidar care a reparat
vatra şemineului şi i-a spus: 'În acest fel, domnul Enrico – adică tatăl meu – va
avea unde să facă pâinea azimelor pentru a sărbători Paştile evreiesc'. Aceasta înseamnă
'iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi'. O atitudine la care tătăl meu a ştiut
să corespundă când, mai târziu, pr. Gaetano a venit să ne viziteze la noi acasă: noi
nu ne aşezăm în genunchi pentru rugăciune, dar pr. Gaetano, da. Şi cum în toiul iernii
nu putea să iasă din casă pentru că era prea frig şi el era bolnav, tatăl meu a mers
la abatele mănăstirii Sf. Paul şi l-a întrebat: 'Îmi puteţi da o băncuţă de rugăciune?
Este un preot acasă la mine care vrea să se roage'." (Paolo Ondarza, RV - A.D.)