Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Timpul de peste an (B): Isus, profetul
anunţat de Moise
(RV - 28 ianuarie 2012) E Ziua Domnului…”Când auziţi glasul Domnului,
deschideţi inimile voastre!” Îndemnul de a asculta glasul Domnului nu doar
cu urechile ci cu inima, este refrenul cântat la Liturghia acestei duminici ca răspuns
la prima lectură. Este vorba de psalmul 94/95, cel mai recitat dintre toţi cei 150
care alcătuiesc Psaltirea. Şi vom vedea de ce.
1. - Purificarea inimii
pentru întâlnirea cu Domnul. Fiind un fel de examen de conştiinţă cerut înainte
de a intra în templu, psalmul 94/95 a devenit în iudaism una din rugăciunile „de intrare”
în ziua sâmbetei, şi de aceea este recitat de evreii credincioşi în fiecare vineri
seară la asfinţitul soarelui, adică la începutul sărbătorii. Înainte de a se prezenta
în faţa lui Dumnezeu, poporul evreu simte nevoia de a face continuu opţiune de fond,
marea alegere între fidelitate şi infidelitate, şi numai poate intra în odihna Domnului
reprezentată de momentul liturgic actual exprimat prin cuvântul „astăzi”.
Prin
scrisoarea către Evrei, creştinismul a oferit o primă interpretare a acestui Psalm
în sens escatologic: locul odihnei, de la care exclude infidelitatea omului, este
deplina comuniune cu Dumnezeu în templul ceresc şi nu pământul Canaanului spre care
poporul se îndrepta călătorind prin pustiu după ieşirea di Egipt. De aceea psalmul
94/95 a devenit invitatoriul de dimineaţă, rugăciunea-invitaţie la începutul oficiului
divin, a Liturgiei a orelor, oficiată zilnic în numele Bisericii de către preoţi,
dar şi de călugări şi călugăriţe, precum şi de laici tot mai numeroşi, chemând în
cor la preamărirea lui Dumnezeu, Creatorul a toate, Salvatorul şi Păstorul poporului
său.
„Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm cu bucurie către stânca
mântuirii noastre, să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi
să-l preamărim Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui, să îngenunchem
înaintea Domnului, creatorul nostru, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem
poporul păstorit de dânsul, turma pe care mâna lui o povăţuieşte. O, de aţi asculta
astăzi glasul lui:"Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în
pustiu, acolo m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au
văzut lucrările mele.
2. Nevoia de repere sigure. ”Când auziţi glasul Domnului,
deschideţi, nu vă împietriţi inimile voastre!” Astăzi, ca şi la începutul vieţii publice
a lui Isus, pretutindeni în lume domneşte o mare nesiguranţă spirituală. Criza prin
care trece societatea la nivel mondial este mai întâi una morală şi apoi economică:
se aude repetându-se la diferite niveluri. Simt nevoia de repere sigure, de călăuze
şi însoţitori de drum nu numai tinerii în căutarea identităţii lor, cum este şi firesc,
dar şi cei vârstnici sunt în căutare. Dezorientarea pare generală şi pentru raţiuni
diferite. Fiecare poate constata aceasta privind situaţia din jurul său.
Lecturile
liturghiei duminicale oferă prilejul de a asculta glasul Domnului, Păstorul şi Călăuza
noastră sigură. Să-i deschidem larg inimile noastre!
3. Isus în sinagogă. În
Evanghelia după Marcu vedem mulţimile uimite de faptul că Isus propune „o învăţătură
nouă, vestită cu autoritate”: „cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui,
căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor.” (Mc 1,22); mai
mult, „el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun” (Mc 1,27).
Marcu
povesteşte că Isus, imediat după botez, parcurgea Galileea spunând: „Timpul s-a împlinit
şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, şi
că îndată patru pescari, părându-li-se interesantă propunerea, au lăsat toate şi l-au
urmat.
Dar, înainte ca cititorii săi să se întrebe „care este relaţia dintre
Isus şi ebraism, între Evanghelie şi străvechile tradiţii ale lui Israel?”, evanghelistul
îl prezintă pe Isus care intră în sinagoga din Cafarnaum într-o zi de sâmbătă, ia
loc şi începe să înveţe. Marcu nu explică cum a ajuns la catedră, dacă a fost sau
nu invitat, şi nici pasajul din Scriptură pe care l-a comentat, toate acestea părându-i
ca fiind aspecte nesemnificative. Interesant pentru el era faptul că Isus stă la catedra
lui Moise cu o autoritate foarte diferită de cea a cărturarilor care erau învăţătorii
oficiali ai lui Israel. În fapt, el este Învăţătorul prin excelenţă, unicul împuternicit
de Dumnezeu Tatăl să interpreteze de acum înainte gândul său exprimat în Scripturile
sacre şi să comunice oamenilor voinţa sa.
4. Împlinirea unei profeţii de demult.
Citim în cartea Deuteronomului 18, 15-20, astăzi prima lectură:
„Moise
a spus poporului: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri,
un profet ca mine; voi să ascultaţi de el,căci voi l-aţi cerut Domnului
Dumnezeului vostru pe muntele Horeb, în ziua adunării, când aţi spus: "Nu vreau să
mai aud vocea Domnului Dumnezeului meu, nu vreau să mai văd acest mare foc, pentru
că nu vreau să mor". Domnul mi-a spus atunci: "Au dreptate. Eu voi face să se ridice
din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui
şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu.Dacă cineva nu va asculta cuvintele
pe care acest profet le va rosti în numele meu, eu însumi îl voi trage la răspundere.
Dar şi un profet care ar îndrăzni să spună în numele meu un cuvânt pe care nu i l-am
poruncit, sau va vorbi în numele altor zei, acel profet va trebui să moară".
5.
"Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine.”
Este afirmaţia fundamentală de la care pleacă şi pe care se bazează Benedict al XVI-lea
în argumentarea cărţii „Isus din Nazaret”, primul volum apărut în 2006. „În Cartea
Deuteronomului întâlnim o promisiune care este complet diferită de speranţa mesianică
a celorlalte cărţi ale Vechiului Testament. Ea este însă de o importanţă decisivă
pentru a înţelege cine este Isus. Nu este promis un rege al lui Israel şi al lumii,
un nou David, ci un nou Moise; acesta, însă, este considerat profet. Spre deosebire
de lumea religiilor din jur, categoria „profet” este văzută aici ca ceva particular
şi diferit, care ca atare există numai în Israel. Toate religiile urmăresc nu numai
să răspundă la provenienţa noastră ci vor, într-un anume mod, să ridice vălul care
acoperă viitorul”.
6. Profetul, conştiinţa trează a unui popor. În istoria
religioasă a tuturor popoarelor, profetul ocupă un loc important. În numele lui Dumnezeu,
el se străduieşte nu atât să prevadă viitorul, cât să lumineze prezentul şi voinţa
lui Dumnezeu astăzi, să descopere forţele tainice care influenţează cursul evenimentelor
actuale. Nu posedă o luciditate înnăscută a minţii, dar se bucură de o comuniune particulară,
de o prietenie strânsă cu Dumnezeu, care îi îngăduie să descifreze evenimentele în
semnificaţia lor adevărată. Şi ştim bine că profeţii sunt sufletul istoriei biblice,
păzitorii adevărului, tutorii dreptăţii şi ordinei morale. Între popor şi autorităţi,
între cei din urmă şi cei dintâi, între mulţime şi conducători, politici şi religioşi,
se ridică ei, profeţii, gata mereu să amintească tuturor datoriile proprii, să frâneze
abuzurile, lipsa de moderaţie, să scuture din amorţeală şi nepăsare. Sunt conştiinţa
trează a unui neam.
Observăm că după Moise, s-a ridicat Samuel, apoi Ilie,
Elizeu, Amos, Isaia, Ieremia şi ceilalţi pentru a-i apăra pe compatrioţi de samavolniciile
suveranilor şi de complicii lor. Oameni ai lui Dumnezeu, profeţii sunt totodată oameni
ai poporului care ridică glasul în numele lui Dumnezeu, în apărarea văduvei, a orfanului
şi străinului. Astfel, în apărarea lui Urie de patimile lui David se ridică profetul
Natan, după cum Ilie se va ridica împotriva nelegiuirilor regelui Ahab şi a soţiei
sale Isabela.
7. Isus, profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. Revenim la
grija lui Moise care îşi pregăteşte succesiunea. "Domnul Dumnezeul vostru va ridica
între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el”(Dt 18,15).
„…voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu”(Dt
18,18b).
Se aştepta deci pe vremea lui Isus apariţia acestui profet. Ne amintim
aici de episodul în care Ioan Botezătorul este întrebat de preoţii şi leviţii trimişi
de la Ierusalim: „Cine eşti tu?... Eşti tu profetul? (cf In 1, 19.21).
În acest
climat de aşteptare se situează momentul evanghelic descris cu mare concizie şi extraordinară
incisivitate de Sfântul Marcu 1, 21-28. Însoţit de ucenicii săi, Isus a sosit la
Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe.Cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care
are putere, şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om stăpânit de un
duh necurat, care a început să strige: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit
să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!"Atunci, Isus l-a
dojenit cu asprime: "Taci şi ieşi din omul acesta!"Duhul necurat l-a scuturat
cu putere şi a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic.Toţi au rămas
înmărmuriţi şi au început să se întrebe unii pe alţii: "Ce înseamnă aceasta? Iată
o învăţătură nouă, vestită cu autoritate, el porunceşte până şi duhurilor necurate
şi ele i se supun!"Şi faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate
împrejurimile Galileii.
8. Isus este învăţătorul, adevăratul profet anunţat
de Moise. În sinagoga din Cafarnaum Isus propune o învăţătură nouă, un mesaj diferit,
răscolitor, pătruns de însăşi viaţa lui Dumnezeu. Un mesaj ce se impune prin sine
ce pătrunde în adâncul sufletelor, atinge conştiinţele, zguduie, mişcă inimile. El
este învăţătorul, adevăratul profet anunţat de Moise: vorbeşte cu autoritate divină;
cere credinţă, ascultare, supunere. Învaţă cu autoritate, unind cuvintele sale cu
puterea care se manifestă în supunerea duhurilor necurate. Este adevăratul „profet
puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” cum îl
defineşte evanghelistul Luca (24,19), în episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus.
Preocuparea lui nu este aceea de a informa oamenii cu referire la un maestru, la o
şcoală, ci să salveze chiar şi de relele care par de neînvins. Zguduit de cuvântul
lui Isus, Satana se vede descoperit şi caută să pareze pronunţând numele adversarului.
„Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!”. Dar Isus îl reduce la tăcere, fără rugăminţi
şi invocaţii prelungite, fără să recurgă la formule şi rituri complicate de exorcizare,
ci cu un singur imperativ: TACI! Reuşita izgonirii duhurilor necurate confirmă
învăţătura divină şi identitatea lui Isus. Dovedeşte putere asupra forţelor infernale
iar poporul începe să vadă în el, profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. De altfel,
după înmulţirea pâinilor, mulţimea va exclama: „Cu adevărat acesta este profetul care
vine în lume” (In 6,14).
9. Izgonirea duhurilor necurate. Notăm bine că potrivit
Evangheliei după Sfântul Marcu, primul semn al lui Isus este eliberarea de duhul necurat.
Acesta este scopul venirii sale. Prin El, Dumnezeu „ne-a eliberat de puterea întunericului
şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale”, va spune Sfântul Paul în scrisoarea
către Coloseni (Col 1,13). Ne-a smuls de sub puterea întunericului. Verbul este identic
cu cel din invocaţia finală a rugăciunii Tatăl nostru: şi ne mântuieşte, şi ne izbăveşte
de cel rău. O lucrare ce presupune forţă, autoritate: a scoate, a smulge prada din
ghearele răpitorului. Aceasta va fi şi misiunea pe care Isus o va încredinţa Bisericii.
Chemând
mai mulţi ucenici, Isus a ales dintre ei 12 pentru ca să stea cu El, în comuniune
cu El, şi pe care să-i trimită să predice vestea cea bună şi să-i izgonească pe diavoli.
Este puterea exorcizatoare a Bisericii în lume. O comunitate creştină care nu frânează
înaintarea satanei, care nu-l deposedează pe cel viclean de oamenii căzuţi pradă curselor
sale, nu mai este Biserică, ci simplă asociaţie, societate de interese, club. Pentru
ca să fie Biserică trebuie să aibă aceste însuşiri: să stea cu Cristos, să vestească
Evanghelia mântuirii, să izgonească duhurile rele…Cine pe voi vă ascultă, pe mine
mă ascultă: va spune Isus despre ucenicii săi şi urmaşii lor.
În această perspectivă
înţelegem sensul învăţăturii Sfântului Paul în prima scrisoare către creştinii din
Corint, c.7. astăzi lectura a doua. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ce sunt
ale Domnului, cum să-i placă Domnului. Celibatul, fecioria au sens numai în perspectiva
împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt daruri care, trăite în mod coerent şi până la capăt,
dobândesc autoritate profetică, devin o mărturie puternică a bunurilor viitoare.
Preoţi
şi credincioşi, bărbaţi şi femei, necăsătoriţi şi căsătoriţi, fiecare trebuie să recupereze
adevărata trăire a Evangheliei vieţii. Atât timp cât cuvântul Domnului nu devine faptă,
nu se poate spune că l-am primit în inimă. De aceea, încă o dată, să primim îndemnul
Domnului prin gura psalmistului: ”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile
voastre!”
(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic din 29/30 ianuarie
1994, reluat la 31 ianuarie 2009, structurat sâmbătă 28 ianuarie 2012)