Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Timpul de peste an (B): trei indicatoare pe drumul vieţii

(RV - 21 ianuarie 2012) E Ziua Domnului. Fericiţi cei care gândesc înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a gândi. Aşa sună una din fericirile scrise pentru timpul nostru. În acest sens spunem şi noi la începutul Liturghiei pentru Duminica a III-a din Timpul liturgic ordinar, cuprinsă anul acesta în Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, „Arată-ne, Doamne, căile tale!”.
Refrenul psalmului 24 , astăzi responsorial, prin care adunarea credincioşilor răspunde primei lecturi, oferă cheia pentru înţelegerea Liturgiei cuvântului:
„Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale.”
1. Indicatoare de drum. Dumnezeu luminează drumul omenirii în istorie atât prin legea naturală întipărită în fiinţa fiecărui om dar şi prin Cuvântul revelaţiei biblice care s-a împlinit în Domnul nostru Isus Cristos, calea, adevărul şi viaţa.
Dacă pentru dirijarea şi siguranţa circulaţiei oamenii instalează indicatore pe drumuri, străzi şi autostrăzi şi au marcat traseele şi itinerarele de munte, cu atât mai mult avem, nevoie de semne şi indicatore pe marele drum al vieţii.
Lecturile biblice propuse la Liturgia duminicală sunt adevărate indicatore pe calea vieţii de fiecare zi.
a) - „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!”: strigă profetul Iona, trimis de Domnul în marele oraş asirian, capitala imperiului.
b) - „Timpul este scurt”: avertizează apostolul Paul în prima Scrisoare către Corintieni.
c) - „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”: proclamă solemn Isus la începutul Evangheliei după Sfântul Marcu.
2. Trei mesaje. Trei indicatoare de drum care sunt tot atâtea mesaje extrem de scurte, lapidare şi incisive.
a) - Profetul Iona este categoric: „S-a terminat!”.
b) - Apostolul Paul atrage atenţia: „Trebuie să vă grăbiţi”.
c) - Iar Isus este explicit: „Iată, acesta este momentul”, „Veniţi după mine, urmaţi-mă!”
Dacă ultimi doi dau de înţeles că „nu este vreme de pierdut şi că trebuie folosită ocazia prielnică”, pentru profetul Iona, concluzia catastrofală este inevitabilă: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus”. Este cea mai scurtă predică înregistrată de istorie. Şi cu ce rezultat? La semnalul de alarmă lansat de profet o sută douăzeci de mii de oameni fac post şi pocăinţă şi se întorc la Dumnezeu.
S-ar putea spune că lecturile acestei duminici sunt o lecţie de omiletică, despre felul cu se face o predică. Autorii sacri ne învaţă că orice predică trebuie în mod inevitabil să cuprindă o invitaţie presantă la schimbarea drumului vieţii: o invitaţie la convertirea continuă: „Lăsaţi drumurile greşite. Întoarceţi-vă, convertiţi-vă! Reluaţi calea iubirii de Dumnezeu şi de semenii voştri!
Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Astfel Isus îşi începe viaţa publică.
3. Convertirea. A se converti şi a crede indică, de fapt, acelaşi lucru: mai mult, am putea spune, că potrivit invitaţiei lui Isus, a se converti înseamnă a crede, a deschide mintea şi inima spre Evanghelia sa care luminează drumul vieţii umane; a se converti, potrivit predicii Apostolilor, înseamnă a crede şi a-l primi pe Isus însuşi, Cuvântul Tatălui făcut om, mort şi înviat pentru a ne mântui. A se converti înseamnă a intra în contact personal şi comunitar cu El şi a trăi cu El care este viu: Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii: aşa se încheie Evanghelia după Matei.
4. Urmarea. Totul stă în „a-L urma”. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia subliniază că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. La aceasta ne cheamă Domnul spunând „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să păşim, să umblăm cu El, ieşind din spaţiul îngust al eu-lui nostru, al intereselor noastre şi a ne deschide bogăţiei iubirii sale. Numai aşa se devine creştini adevăraţi, apostoli în diferite domenii în care Providenţa ne pune în Biserică şi în societate.
5. Dificultatea predicării. O misiune deloc uşoară pentru vestitorul responsabil, conştient că el însuşi are nevoie de convertire.
Cetatea asiriană Ninive, simbol al societăţii civile, distrată, indiferentă, pângărită şi închinătoare la idoli, devine la predica lui Iona, simbol al cetăţii convertite la Domnul. Din oraş al păcatului şi indiferenţei religioase devine cetate primitoare deschisă la cuvântul lui Dumnezeu.
Este şi dificultatea preotului chemat să vorbească unor oameni care nu-l ascultă. Ea nu se deosebeşte de cea pe care o simţea profetul Iona şi nu o dată simte ispita de a fugi. Experienţa îl face uneori să creadă că totul este zadarnic, motive pentru care nu mai indică lumii calea poruncilor lui Dumnezeu. Tace sau face altceva. În asemenea împrejurări, mai mult ca oricând, preot şi credincioşi trebuie să strige către Domnul: „Arată-ne, Doamne, căile tale!”
Şi drumul spiritual al profetului Iona a început cu o fugă, cu un refuz, apoi a înţeles cuvintele Domnului: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre” şi „căile mele nu sunt căile voastre”. A înţeles calea îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care i le făcuse şi nu le-a împlinit”.
Este iubirea divină îndurătoare manifestată nouă de Isus Cristos, Fiul, venit între oameni spre a ne readuce în casa Tatălui.
Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni! Spune Isus. Şi patru pescari de pe malul mării Galileii, acea Galilee a neamurilor, l-au urmat imediat, lăsând toate, familie şi tot ce aveau. Erau Simon şi Andrei şi fiii lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Au mers toţi după Isus. Drumul convertirii fusese pregătit de Ioan Botezătorul care acum se retrage de pe scenă, lăsând locul Celui mai tare decât el.
6. Împlinirea timpului. Aceştia şi urmaşii lor vor repeta peste veacuri: „Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”
În sensul biblic, istoria nu este circulară, ciclică ci are o direcţie; are un „bereshìt”, un “incipit”, un început, aşa cum are un “tau”, un “explicit”, o încheiere sau împlinire. Iar în acest interval, care este cursul vieţii fiecăruia, se impune imperios convertirea prin a crede şi trăi noutatea Evangheliei.
Spre deosebire de profetul Iona, primii ucenici, viitori apostoli ai Evangheliei s-au dus imediat după Isus.
Urgenţa împărăţiei nu admite amânare. Nu e timp de pierdut cu alte trebuiri, cu lucruri care dispar repede de pe scena acestei lumi. Este ceea ce apostolul Paul aminteşte creştinilor din Corint.
7. Timpul este scurt. Citim în prima sa Scrisoare către Corinteni 7,29-31:
„Fraţilor, trebuie să vă spun: timpul este scurt. Pe viitor, cei ce au soţii să trăiască în aşa fel ca şi cum nu le-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge, cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, cei ce se folosesc de această lume ca şi cum nu a s-ar folosi de ea, căci lumea, aşa cum o vedem noi, este trecătoare.”
Nu e vorba de neglijarea îndatoririlor stării sau de a nu ţine cont de realitatea din jur. Nu este o invitaţie la fugă şi dispreţ faţă de realitatea lumii ci îndemn la chibzuinţă, la a nu acorda lucrurilor trecătoare o importanţă absolută, sau mai mare decât trebuie. Plăcerea vieţii, bucuria şi plânsul, îndeletnicirile pământeşti îşi au rostul lor dar nu epuizează experienţa şi vocaţia omului. Fac parte din scena lumi în care fiecare îşi joacă propriul rol. Dar ţinta, ţelul, orizontul vieţii rămâne portul luminos al noii creaţii pe care o pregustăm la sfânta şi dumnezeiască Liturghie celebrată în ziua Domnului.
8. Cei pescuiţi devin pescari. Peştii prinşi, mor. Nu aşa se întâmplă la pescuitul despre care vorbeşte Isus. Noi toţi, „pescuiţi” - în marea Galileii neamurilor - de iubirea lui Dumnezeu în abisul fricii şi al rătăcirii, devenim la rândul nostru pescari-de-oameni asemenea lui Petru şi Andrei, la fel ca Iacob şi Ioan, fii lui Zebedeu. Orice vocaţie începe cu Dumnezeu care ne preîntâmpină şi termină cu noi care mergem după el. În centru se află trăirea iubirii lui Dumnezeu care ne vizitează în viaţa normală, ordinară pe care o transformă într-un fel de nouă creaţie deoarece cuvântul său, chemându-ne, ne re-creează. Deveniţi fii ai lui Dumnezeu întru Fiul, suntem fraţi între noi. Noaptea existenţială se sfârşeşte şi la lumina harului deosebim bine lucrurile, înţelegem şi sensul evenimentelor încât în omul zărit de departe, începem să recunoaştem un frate al nostru. Şi atunci se face ziuă, intrăm în Ziua Domnului.
Dar, pentru a ajunge la ea, încă o dată, invocaţia „Arată-ne, Doamne, căile tale!”
(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic din 24 ianuarie 2009, revăzut şi structurat sâmbătă 21 ianuarie 2012)