Isus a spus omului care avea mâna paralizată: "Vino şi stai în mijloc" (Mc 3,3)

(RV - 18 ianuarie 2012) Isus şi legea Sâmbetei - comentariu la evanghelia zilei după Marcu 3,1-6. Pentru poporul lui Israel, sâmbăta este ziua săptămânală a Paştelui care prin scadenţa săptămânală aminteşte continuu fiecărui evreu legământul încheiat de Dumnezeu cu Israel, pe vremea patriarhilor.
Sărbătoarea începe vineri la apusul soarelui cu cântecul „Lekhà Dodì”, adică “Către tine, prietene al meu” şi al cărui refren sună astfel: „Vino, prietene al meu, să salutăm sâmbăta, vino înaintea miresei”. Prin urmare, sâmbăta e considerată de Israel ca o mireasă, iar necinstirea ei este considerată ca un adulter, pasibil de pedeapsa cu moartea (cf Ex 31,14-15; 35,2; Num 15,32-36). Pe timpul lui Isus, pentru a sublinia importanţa sâmbetei, cărturarii întocmiseră o listă cu 39 de lucrări interzise sâmbăta, aproape toate muncile posibile în acea vreme, dar formulaseră şi excepţii normative pentru a nu bloca total viaţa poporului în zi de sărbătoare.
Nu surprinde deci faptul că fariseii au protestat înaintea lui Isus văzând ucenicii săi rupând spice de grâu într-un câmp pe care îl traversau în zi de sâmbătă: era un gest catalogat între cele 39 de lucrări oprite de cărturari şi pentru care nu era prevăzută nici o excepţie.

David şi Mesia. Toţi deci se aşteptau ca Isus să le atragă atenţia ucenicilor şi să-i dojenească, în schimb, citând un episod din Scriptură (1Sam 21,1-7), a amintit fariseilor că David, de fidelitatea căruia faţă de Dumnezeu nimeni nu se îndoia, fiind-i foame, a intrat în templu şi „a mâncat din pâinile pregătite pentru ofrandă, pe care numai preoţii aveau voi să le mănânce, şi a dat şi însoţitorilor săi” (Mc 2,26). Deşi episodul nu s-a petrecut sâmbăta, totuşi a trecut ca o violare a ritualului sabatic, deoarece aceste pâini, binecuvântate în fiecare sâmbătă, erau expuse în templu pentru a-i aminti zilnic lui Israel că el era poporul legământului sau alianţei. Pericopa se încheie cu două afirmaţii ale lui Isus, una mai solemnă decât alta. În prima Isus spune: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27). În cea de-a doua declară: „Fiul omului este stăpân şi peste sâmbătă”(Mc 2,28), ceea ce înseamnă: Eu le-am permis ucenicilor să treacă peste opreliştile sâmbetei, şi un lucru ar trebui să vă fie clar, şi anume că Mesia are mai mult decât David această putere.
Sâmbăta pentru om. Că Isus este stăpân peste sâmbătă, şi nu numai, este un lucru de incontestabil pentru cine crede în el ca Fiu al lui Dumnezeu. Însă rămâne de lămurit principiul: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27). Sensul nu este acela, cum ar spune Protagora, un filozof grec din sec. V a. C. „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi că legile religioase, înainte de a fi acceptate, trebuie să fie filtrate prin raţiunea umană. O asemenea interpretare n-ar mai lăsa loc nici pentru Evanghelia lui Isus.

Nu omul este măsura tuturor lucrurilor, ci numai acela care este „stăpân peste sâmbătă”. El decide dacă observarea sâmbetei, instituită pentru ca omul să fie ajutat să slujească pe Dumnezeu, îşi atinge menirea sau nu. El îi scuteşte pe apostoli. El poate să o abolească înlocuind-o cu o altă formă de cult. În virtutea acestei învăţături a lui Isus, ucenicii, chiar dacă educaţi de el să asculte de legile omeneşti, refuză cu hotărâre să o facă în cazul când ar fi folosite nu pentru a sluji omul ci pentru a-l aservi. Şi acest lucru se poate întâmpla, cum dovedeşte istoria până în zilele noastre, nu numai în societăţile civile dar şi în cele religioase.

O cursă întinsă lui Isus. Controversa dintre Isus şi farisei cu privire la observarea sâmbetei continuă. Fariseii, pentru care primatul revenea sâmbetei, ţintesc mai sus şi îl atacă direct pe Isus. Îi întind o cursă făcându-l să găsească în sinagogă un om cu mâna paralizată, vrând să vadă „dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă şi astfel să poată să-l acuze” (Mc 3, 2). Cum se va comporta Isus? - se întrebau. „Îşi va permite să încalce sâmbăta chiar în locul sacru?”. Se aşteptau la orice dar nu la faptul ca Isus să deplaseze chestiunea sâmbetei de pe planul unui caz moral la cel al unui principiu fundamental pentru orice religie: nu poate fi plăcut lui Dumnezeu ceea ce este făcut în dauna omului.

Salvarea unei vieţi. Povestirea lui Marcu este magistrală. Cu calm absolut Isus îi porunceşte omului care avea mâna paralizată să iasă şi să stea în mijlocul sinagogii. Ce simbol pregnant: nu Legea trebuie să stea în centrul sinagogii, dar omul cu suferinţele sale!
Apoi Isus îi întreabă pe cei prezenţi dacă sâmbăta „este permis să faci bine, sau să faci rău? Să salvezi o viaţă, sau să o laşi să se piardă” (Mc 3,4). Pusă într-un perfect stil rabinic, întrebarea admitea un singur răspuns: „Sâmbăta se poate face doar binele şi este absolut interzis să se facă răul; iar a nu vindeca o persoană când se poate, este în mod cert un rău. Într-o dispută care s-ar fi petrecut într-o şcoală rabinică, o argumentare de inspiraţie religioasă atât de puternică ar fi devenit text şi s-ar fi impus, deoarece în ebraism părerea majorităţii maeştrilor legii devenea normă obligatorie pentru toţi. Dar pentru cărturari Isus era doar unul care se pretindea astfel şi de aceea trebuie ţinut la distanţă. Atunci - scrie Marcu - Isus, în tăcerea absolută a celor prezenţi, „mâhnit din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!”. El a şi-a întins-o şi ea s-a vindecat.

Sâmbăta şi iubirea. O sută de ani după Isus, Ishmaèl ben Elishà învăţa aproape acelaşi lucru despre sâmbătă - adică, se putea încălca sâmbăta pentru o mai mare fidelitate faţă de intenţiile pentru care Dumnezeu o instituise, dar rabinii din timpul lui Isus nu se gândeau astfel şi „s-au sfătuit cum să-l dea la moarte pe Isus” (Mc 3,6).

Ne întrebăm: pentru a nu declanşa atâta ceartă, Isus nu putea să amâne acea vindecare pentru a doua zi? Un altul, în locul lui Isus, ar fi făcut-o în mod cert, dar nu un profet al lui Dumnezeu: între prudenţă şi coerenţă, alege coerenţa. Nevindecând bolnavul în acea zi, putea să dea de înţeles că, cel puţin în anumite cazuri, legile religioase sunt mai importante decât omul, şi că nu este exact, cum scriu profeţii, că iubirea de aproapele este înainte de cultul lui Dumnezeu (Os 6,6; Is 1,10-17; Am 5,21-24).
Această învăţătură a profeţilor, exact în linie cu cea a lui Isus, trebuie să lumineze duminicile noastre care trebuie echilibrate între cultul lui Dumnezeu şi faptele de caritate. Este dureros să constaţi că mulţi creştini petrec duminicile fără nici o referinţă la Dumnezeu şi cu atât mai puţin la aproapele.
Catehismul Bisericii Catolice la n. 2180 învaţă: Porunca Bisericii determină şi precizează Legea Domnului: „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie”. Iar la n. 2186 adaugă: „Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor, bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii”.
(Radio Vatican, A.Lucaci, material prelucrat în ianuarie 2003 şi revăzut la 21 ianuarie 2009)