Interviu în exclusivitate cu premierul italian Mario Monti pentru Radio Vatican: "întâlnirea cu Benedict XVI, experienţă profundă şi de neuitat"

RV 18 ian 2012. Criza economică, importanţa monedei euro şi raporturile dintre Stat şi Biserică, sunt câteva din temele abordate de preşedintele Consiliului de miniştri italian, Mario Monti, într-un lung interviu acordat postului nostru de radio şi ziarului Osservatore Romano, după vizita efectuată sâmbăta trecută de premierul Monti în Vatican. Pentru premierul italian, vizita oficială la Benedict XVI a fost "o experienţă profundă şi de neuitat".

Propunem mai jos ample pasaje din interviul realizat, din partea Radio Vatican, de Luca Collodi şi Alessandro Guarasci.

Pentru început, colegii noştri l-au întrebat pe premierul Mario Monti care sunt, într-o lume marcată de profunde schimbări economice şi politice, aspectele cele mai importante în raporturile dintre Stat şi Biserică şi dacă, în opinia sa, se întrevăd schimbări în perspectivă. Mario Monti:
• "Într-un 'spaţiu larg', în lumea globalizată, unde ideea însăşi de frontieră nu mai este rigidă, raportul dintre Stat şi Biserică poate fi o punte, o trecătoare care demolează zidul egoismelor naţionale şi reconsolidează simţul apartenenţei care înseamnă respect, responsabilitate, solidaritate. Tradiţia devine 'identitate îmbogăţită', resursă, redescoperire a comunităţii ca posibilitate de răscumpărare pentru fiecare persoană, istorie şi perspectivă de viaţă".

"Împărtăşiţi opinia potrivit căreia dificultăţile Occidentului sunt provocate de o criză etică şi de valori, mai înainte de una economică?" – a fost a doua întrebare. "Ce incidenţă au asupra acestui aspect secularismul şi slăbirea 'rădăcinilor creştine' ale Europei?" Răspunde Mario Monti:
• "Nimeni nu e în măsură să spună când se va termina actuala criză economică şi financiară, care ulterior a devenit tot mai mult o criză socială. Dar fiecare dintre noi are datoria de a alege modul în care să încheie 'timpul sărăciei', întrebându-se cu seriozitate care este adevărata bogăţie. Criza este cunoscută, uneori chiar dramatic, pentru consecinţele materiale. Este mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin gravă, pentru 'sărăciile ascunse' pe care le-a provocat: marginalizare, pierderea speranţei, scăderea natalităţii, dezintegrarea comunităţilor, familiilor şi asociaţiilor. Nu reuşim să vedem întotdeauna dramele şi pustiul interior care-i afectează pe tineri. În trecut, sfârşitul crizelor economice mai grave a coincis cu fapte istorice dramatice, şi astăzi s-a vorbit – în unele ziare, cel puţin – de un 'război financiar', de un 'atac la Europa', de 'conflicte în interiorul Europei'. Astăzi mai mult ca oricând, istoria şi memoria ei cer angajamentul şi curajul tuturor la orice nivel. Niciun cuvânt nu cade în gol. Nici un cuvânt nu poate să rămână neascultat. Chiar şi un aparent insucces iniţial, poate deschide perspective noi de dialog şi creştere civică, morală, socială. Dreptatea şi pacea sunt răspunsul cel mai eficient la pierderea de sens pe care criza economică a provocat-o în mod latent în viaţa de fiecare zi a persoanelor. Criza, pentru a fi depăşită în toate aspectele ei grave, cere aşadar să se privească înainte cu speranţă şi curaj, dar şi de a redescoperi propriile rădăcini".

(…) "Criza este gravă. Există interese, la nivel internaţional, care urmăresc dezintegrarea monedei unice europene? Este necesară o mai mare integrare europeană, şi în ce sens?" Răspunde premierul italian:
• "Este nevoie de o mai mare coeziune europeană şi e nevoie de combaterea unui risc grav, şi anume, ca Euro, punct de sosire, perfecţionare a unui proces şi vârf clădit cu mare îndrăzneală pe catedrala integrării europene, să se transforme, în schimb, într-un factor de dezintegrare, de conflict psihologic. Deja numai la nivel 'psihologic', un conflict este foarte grav în interiorul Europei: între State, între popoare, între popoarele din Nord şi popoarele din Sud, ca şi cum ar exista calităţi exclusive distribuite geografic între cei care, pe de o parte, sunt strângători şi serioşi, şi cei care, pe de alta, ar fi înclinaţi spre indisciplină individuală şi colectivă. Or, a gândi că euro este cauza crizei este nu doar o eroare economică, dar un pretext, sau, mai rău, o încercare de a pune în sarcina Europei probleme care ţin şi de alte realităţi, care implică responsabilităţi ulterioare şi alte interese. Ţine, însă, de responsabilitatea noastră, a europenilor, faptul că am permis să prindă teren senzaţia că, uneori, moneda ar avea întâietate faţă de drapelul Europei în care – se ne amintim întotdeauna – stelele sunt dispuse într-un raport armonios, dând 'orientarea' justă. Astăzi, a renunţa la Euro ar însemna să-i lăsăm în nesiguranţă pe cei mai slabi şi săraci. Moneda Euro rămâne un instrument de incidenţă extraordinară în viaţă persoanelor, dar nu moneda este scopul activităţii comunitare, ci 'binele comun'. Criza se depăşeşte înălţând 'drapelul valorilor' mai presus de însăşi 'interesele monedei unice' şi recunoscând că moneda, la rândul său, nu este doar un detaliu tehnic. Pentru a se naşte, moneda Euro a trebuit să fie însoţită de o serie de condiţionări pentru o gestiune responsabilă a cheltuielilor publice. În această privinţă, Euro a făcut ca toate Ţările care au voit să-l adopereze să respecte mai bine şi valorile etice fundamentale, precum echitatea între generaţii. Nu mai este posibil ca generaţiile viitoare să fie agravate în mod iresponsabil cu povara apăsătoare a datoriei publice chiar mai înainte de a se naşte, pentru că, într-o perspectivă responsabilă, există condiţii precise drept regulă de coexistenţă între Ţările care participă la moneda unică. Am ţinut să fac aceste consideraţii care arată că ar fi cu adevărat paradoxal dacă un vârf atât de înaintat în construcţia europeană - din punct de vedere tehnico-politic, dar, în fond, şi civic şi etic - s-ar transforma într-un factor de înapoiere".

(…) "Nu credeţi, au reluat jurnaliştii Radio Vatican, că un control fiscal prea sever asupra comportamentului ar putea să trezească temeri în cei care taxele le plătesc deja, în timp ce se lasă neatinsă problema evaziunii fiscale?" Mario Monti:
• "Eu cred că nu. Este o iniţiativă care nu se inspiră nicidecum din dorinţa de şicană sau înverşunare. Nu trebuie să avem temeri, ci mai degrabă certitudinea că cel care nu respectă legea, nu va rămâne pentru totdeauna într-un con de umbră, necunoscut. Cel care nu plăteşte taxele îşi închipuie că obţine un câştig, dar e sigur că face o pagubă concetăţenilor şi, în cele din urmă, oferă copiilor o pâine otrăvită: le vor încredinţa, poate spre sfârşitul vieţii, câţiva euro în plus, dar îi vor face cetăţenii unei Ţări în care va fi imposibil de trăit".

"Aţi afirmat", continuă colegii noştri, că Executivul pe care îl conduceţi nu se va ocupa doar de chestiuni economico-financiare. Mai multe voci solicită schimbarea legii privind cetăţenia italiană a minorilor străini. Credeţi că a sosit timpul pentru abordarea acestei chestiuni? Răspunde premierul italian, Mario Monti:
• "Consider justificat efortul de a purifica limbajul de prea multe excese şi forţări care au afectat dezbaterea publică. Anumite expresii scapă de sub controlul nostru deplin atunci când le pronunţăm şi nu se ştie bine ce efect vor avea. Acest fapt, din păcate, a caracterizat în trecut, şi continuă să caracterizeze, modul în care persoanele se raportează la temele imigraţiei şi integrării. Demnitatea şi siguranţa persoanelor pot, mai mult, trebuie să meargă mână în mână. Nu este vorba de a armoniza valori contradictorii, ci de a întări exigenţele pe deplin legitime pe care toţi le percepem. Nu există siguranţă fără respect, dar nimeni nu poate fi obligat să fie bun, trebuie convins. Este nevoie de 'curajul adevărului' care, în multe cazuri, se traduce într-un exerciţiu inteligent al bunului simţ".

(…) La ultima întrebare, Radio Vatican a cerut premierului Monti să ilustreze principalele forme prin care Biserica poate veni în sprijinul Statului. Mario Monti:
• "În domeniul educaţiei, integrării sociale, al responsabilităţii civice şi morale, contribuţia Bisericii este cu adevărat preţioasă. Când l-am întâlnit pe Sfântul Părinte am trăit o experienţă profundă şi de neuitat. A fost o vizită oficială şi, în pofida emoţiilor, sper că am reprezentat Ţara mea în mod potrivit. Mâinile Papei sunt mâini puternice care duc greutatea multora, sunt mâini care dau încredere, pentru că la rândul lor se lasă sprijinite. Sfântul Părinte a afirmat clar că 'distincţia dintre domeniul politic şi cel religios' este utilă pentru a tutela libertatea religioasă şi a recunoaşte responsabilitatea Statului faţă de cetăţeni. Preşedintele (Italiei) Napolitano a spus că 'sensul laicităţii Statului cuprinde recunoaşterea dimensiunii sociale şi publice a faptului religios'. Mă recunosc pe deplin în criteriul deosebirii şi al colaborării reciproce. Cu siguranţă, credinţa este o valoare, mai întâi de toate, de trăit şi împărtăşit după stilul şi sensibilitatea proprie a fiecăruia, într-un perimetru de libertate comună tuturor. Consider de extremă şi neschimbată actualitate cuvintele scrise de Joseph Ratzinger în 1968: 'Atât cel care crede cât şi cel care nu crede, fiecare în felul său, are îndoieli şi credinţă. Nimeni nu poate evita de tot îndoiala, dar nici credinţa. Şi cine ştie dacă nu chiar îndoiala ar putea deveni spaţiul comunicării".

Aici, pe scurt, în serviciul audio: