Consideraţii omiletice la sfârşit şi început de an, 2011-2012: "În mâinile tale, Doamne,
sunt tâmplele capului meu"
(RV - 30 decembrie 2011) Din 2011 în 2012 d. Ch. sau e.n. continuând drumul în
era mântuirii noastre. La cumpăna anilor, gândurile năvălesc sufletul fiecăruia
într-o combinaţie de lumini şi umbre, trezind sentimente de recunoştinţă şi speranţă
dar şi de dureri tăinuite sau greu de stăpânit.
După solemnitatea luminoasă
a Crăciunului, în contextul căreia am celebrat şi sărbătoarea Sfintei Familii, liturgia
ne face să celebrăm solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu care
coincide cu sfârşitul şi începutul anului solar. La contemplarea misterului divinei
maternităţi se uneşte de aceea cântarea de gratitudine pentru anul care apune şi pentru
anul nou pe care deja îl întrevedem. Timpul trece iar scurgerea lui ne face să ne
îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă spre Acela care este veşnic, spre Stăpânul
timpului şi al istoriei. În asemenea clipe îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi,
de aproape şi de departe.
Recunoştinţă. Întrebat ce gânduri ar dori
să exprime într-un asemenea moment, cardinalul italian Ersilio Tonini, ajuns de-acum
la o vârstă venerabilă (a venit la viaţă în 1914), bine cunoscut publicului pentru
luările sale de poziţie în presă şi la televiziune, a răspuns: „înainte de toate o
recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez viaţa fizică, dar mai ales lumea
interioară, cu simţămintele ei, acele certitudini şi aspiraţii care m-au călăuzit
în umila slujire a lui Dumnezeu.
Când voi apărea înaintea Domnului, îl voi
ruga să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea. Mi-am pregătit deja micul
discurs. Când îi voi vedea le voi spune: ’Trebuie să vă mulţumesc tare mult. Cât erau
de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât erau de drepte cele ce-mi spuneaţi,
cât erau de frumoase, cât erau de sfinte’. În felul acesta mi-aş exprima gratitudinea,
deşi niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns ce mare binefacere înseamnă familia. E bine
să ne amintim aceasta cel puţin în ultima zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia
şi ne-a dat fericirea să o putem avea. Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!”
Timpul
trece. Romano Guardini, (Verona 17 februarie 1885 - München 1 octombrie 1968),
preot catolic, teolog şi scriitor italian naturalizat german, povesteşte în jurnalul
său un fapt care la prima vedere s-ar părea lipsit de importanţă pentru el, ajuns
la bătrâneţe, dar care i-a marcat acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui
parc din oraşul München, a fost întrebat de un tânăr în trecere, cât este ora. I-a
răspuns imediat. Tânărul voia, fireşte, să ştie momentul zilei, timpul astral, relevat
de mişcarea pământului şi poziţia soarelui. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele
teolog, continuându-şi plimbarea, să se întrebe la ce punct al drumului vieţii se
află, să se gândească la ora vieţii sale, la timpul istoric, care îşi are un curs
al său, şi să devină mai conştient că pentru el ora era înaintată.
Viaţa
în mâini bune. Este de ajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul
este o realitate complexă, misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului,
şi înainte de toate individual, format de arcul ce se întinde de la naştere până la
moarte, şi pentru care vechea traducere latină Vulgata a Psalmului 30,6 reprezintă
o imagine foarte sugestivă: „În manibus tuis Domine tempora mea”, adică
„în mâinile tale Doamne sunt timpurile mele”, text care admite însă şi o altă traducere
deoarece cuvântul „tempora”, „timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz,
versetul psalmului s-ar putea traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne,
sunt tâmplele mele”. Tu ţii tâmplele capului meu în mâinile tale. Pulsaţiile inimii
bat ritmul vieţii care este tot timpul în mâinile lui Dumnezeu.
Este bine ca
acum la cumpăna anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale,
Doamne, sunt tâmplele mele, este viaţa mea!” Acum când un an se încheie şi altul
e gata să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem ca trecerea
spre noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul apostolului Paul:
„Orice faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus
şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).
Gratias
agimus. De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru zilele pe care
le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile pe care ni le-a
dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care El să ne fi părăsit;
îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori a alergat după noi,
asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite, prinsă poate între
spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate cu grijă, o ia
pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai mic din parabola
Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine, miserere nostri!”, „Ai
milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră precum
şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum tuum Domine”, „Mântuieşte, Doamne,
pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. Voim să păşim în noul an purtaţi
pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la Tatăl şi căruia îi cântăm „Te Deum”de mulţumire, acea rugăciune universală ce ne uneşte cu toţi credincioşii care
îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
Reînsufleţiţi de iubirea
pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul,
care ne-a fost dat, spunem în numele Domnului nostru Isus Cristos: „In te
Domine speravi”, „În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi fi ruşinat în
veci”.
Inscripţie pe poartă. Primeniţi lăuntric să privim acum
spre Anul Domnului 2012. Deasupra porţii de intrare în noul an stau scrise cu litere
mari cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea de Dumnezeu şi Ziua
Mondială de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului îl prezintă lumii întregi
pe Pruncul Isus, singurul răscumpărător al omului şi Principele Păcii.
În antichitate
, când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se putea intra în ele doar
prin porţile de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului însemna a-l recunoaşte ca
eliberator sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se predau necondiţionat.
Noi ar trebui să facem la fel în prima zi a anului: să-i încredinţăm Domnului
cheile orăşelului care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte, Doamne, Isuse!
Domneşte suveran peste casa mea!”
Meditând lecturile biblice propuse la Liturghia
din prima zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat de mâna unui artist
iscusit şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei, figura umilă şi glorioasă
a Maicii Domnului iar alături de ea, de o parte şi de alta, pe Apostolul neamurilor
şi pe Păstorul Bisericii universale. Apostolul privind la Maria, explică taina
timpului; Papa, rugând-o pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită de îngeri în
Noaptea Sfântă, în dorinţa de a pregătii copiilor lumii un viitor de pace.
Maria.
Evanghelia solemnităţii continuă povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să fixăm
atenţia asupra Mamei pruncului divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi. În jurul
lui Isus, alături de Maria şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de oameni simpli
care beneficiază cei dintâi de vestea cea bună, dar apoi ajung de departe şi oameni
înţelepţi, căutători de adevăr, magii de la Răsărit.
Citim în evanghelia
după Sfântul Luca, 2,16-21: „Păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria
şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit
cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele
spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la
ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate
câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, a tăierii
împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte
de a fi fost zămislit”.
Cu ce spirit Maria, mama lui Isus, a stat înaintea
lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria creştină şi în planul divin de mântuire
s-au scris nenumărate cărţi, dar ceea ce spune evanghelia de azi în acest sens, este
surprinzător de succint, de o simplitate şi claritate extraordinară. „Maria păstra
toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei.”
Rolul Mariei faţă de
Isus şi faţă de Biserică a fost enorm, dar atitudinea ei în faţa evenimentelor pe
care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui Dumnezeu, ca protagonistă, a
fost extrem de rezervat.
Expresia „Maica Domnului” şi altele pe care le foloseşte
Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări teologice, mai ales în primele
veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine a Fecioarei Maria, la conciliul
ecumenic din Efes, din anul 431. În viaţa fiecărui creştin, expresia Theotókos(în greacă „Θεοτόκος”; în latină „Deipara” sau „Dei genetrix”),
Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă şi de aceea mai familială. Încă de
pe genunchii mamei, din ani copilăriei, se deprinde recitarea rugăciunii: „Sfântă
Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii
noastre. Amin.”
„Maica lui Dumnezeu”, două cuvinte pe care nimeni nu
s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune ceva nemaipomenit, dacă nu
ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă o mamă, aleasă din fiicele
poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele şi de căldura unei fecioare
mame.
Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu doar simplă „Născătoare”,
deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care aduce pe cineva la viaţă,
în timp ca „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi educaţia copilului. La Betleem,
Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să arate lumii adevăratul chip al
lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături de Fiul în momentele cel mai importante
ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii.
L-a introdus în lume. De aceea spuneam că deasupra porţii de intrare în noul an 2012,
stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul
omului.
Apostolul. De altfel, la început de an, îl ascultăm pe
apostolul Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie la împlinirea timpului.
Vorbeşte totodată despre misterul timpului ce se împlineşte în istorie.
Scrie
în epistola către Galateni 4,4-7: „Fraţilor, când a venit plinirea timpului,
Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere
pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte
că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă:
’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor
prin harul lui Dumnezeu”.
Înainte de naşterea lui Cristos „timpul nu ajunsese
la plinătatea sa: se poate spune că era în curs de împlinire, de căpătarea unui conţinut
şi a unei semnificaţii. S-a împlinit atunci când o femeie, Maria din Nazaret, a dat
la lumină pe Fiul, care din veşnicie era Fiul lui Dumnezeu şi născându-se a introdus
eternul în timpul nostru. De atunci, zilele noastre care se scurg au căpătat valoare
dumnezeiască, poartă amprenta harului divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare,
de îndumnezeire. Sunt clipele, zilele,, lunile, anii erei noastre, era mânuirii noastre.
Misterul se dezvăluie în timp ce se revelează. Pentru ca deosebirea să fie cât se
poate de clară, apostolul Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere
suprafirească, diferită de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat
fiu al său: nu-i dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele
noastre pe Duhul Fiului său.
Acestea sunt evenimentele mari care schimbă
din profană în sacră istoria mântuirii.
Timp de binecuvântare. Într-o
viziune pozitivistă a timpului, se spune despre clipele vieţii: „Omnia vulnerant,
ultima necat”. „Toate rănesc, ultima ucide”. De altfel în mitologia greacă, timpul
„Kronos”, era reprezentat ca o divinitate care-şi devorează copiii. După ce
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire”, toate clipele vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp
prielnic, „Kairos”(καιρός), măresc demnitatea de fii ai lui
Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea vieţii. Una din figurile cele mai însemnate
ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu din Antiohia, adresându-se creştinilor din
Roma scrie: „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina pură; ajuns acolo voi fi cu adevărat
om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului meu” (Ad Romanos VI,3; ed. F.X.
Funk I, 261).
Fiecare an, care se adaugă la viaţa creştinului ar trebui să
însemne o creştere în înţelepciune, vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Este ceea ce se spune în evanghelie despre copilul Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit
fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi, căci Dumnezeu a voit ca noi să devenim
fii ai săi, „fii întru Fiul său”.
Marelui preot din Vechiul Testament i se
poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă solemnă în care revine de trei
ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahve’.
Luată din cartea Numerilor 6,22-27,
binecuvântarea este propusă de Liturgia din prima zi a anului.
“Domnul
i-a zis lui Moise: ‘Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste
cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa
asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi
dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul
îi voi binecuvânta”.
Papa şi pacea. Preluată de Sfântul Francisc din
Assisi, este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon. În formă elaborată, este
folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi la ceremonia promisiunii.
De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială a Păcii, ascultând această
binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele Preot al Noului Legământ,
Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii. În numele lui, Papa adresează
an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia la rugăciune şi sporirea eforturilor,
pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor
ei şi asupra victimelor războaielor. Anul acesta are ca temă„Educarea
tinerilor la dreptate şi pace”.
A crede că duşmanii păcii sunt
întotdeauna alţii, nu este decât un pretext şi o justificare de a purta război în
numele păcii folosind armele injustiţiei. E nevoie de convertirea vieţii chiar din
prima zi a anului.
O rugă. Să îndreptăm încă o dată privirea spre poarta
de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului care îl prezintă lumii
pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială:”Arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul
rod al trupului tău!”. Si cu Sfântul Bernard adăugăm: „O, milostivă, o, blândă, o
dulce Fecioară Marie”. În Isus Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa sa asupra lumii
şi se îndură de ea. Cine îl primeşte cu inimă de fiu pe Fiul care rămâne mereu Fiu,
acela primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, şi pregăteşte copiilor un viitor
de pace.
Din partea echipei Programului Român Radio Vatican, tuturor
ascultătorilor şi vizitatorilor noştri, Un an nou fericit, cu sănătate şi pace în
suflete şi în familii, de la Cristos Domnul, Stăpânul timpului şi al istoriei.
(Radio
Vatican, A. Lucaci, material omiletic din anii ’90, revăzut în
2008 cu mici modificări, reluat la 30 decembrie 2011)