Mesajul vocal si scris al Preafericirii Sale Lucian, arhiepiscop major al Bisericii
Române Unită cu Roma, Greco-Catolică: "să învăţăm de la copii, colindătorii cei mai
buni!"
RV 24 dec 2011.Inocenţa copiilor este calea cea mai sigură spre
Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră: afirmă în pastorala
de Crăciun 2011 PF Părinte Lucian, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu
Roma, Greco-Catolică.
Aici, mesajul vocal transmis de PF Părinte Lucian
pentru ascultătorii Radio Vatican:
Mai jos,
textul Scrisorii pastorale pentru Solemnitatea Naşterii Domnului 2011,
preluată de Radio Vatican de pe situl bru.ro: “Că Prunc s-a născut nouă,
Fiu, şi s-a dat nouă, a cărui stăpânire s-a făcut peste umărul său şi
pacea lui nu are margini… Dumnezeu puternic, Stăpânitor, Domnul Păcii, Părinte
al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5-6)
† LUCIAN prin
harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei
de Alba Iulia şi Făgăraş, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu
Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun
Apostolic al Romei Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor
călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor
creştinilor iubitori de Dumnezeu
Dragi fii sufleteşti, Naşterea
Domnului ne descoperă o bucurie deosebită de bucuria ce se simte în dimineaţa Paştilor.
E o bucurie intimă şi ascunsă, care vine în noapte, primeşte lumină de la o stea îndepărtată
şi ne dezvăluie inocenţa Pruncului. Această inocenţă ne introduce în Taina Crăciunului.
De aceea colindătorii cei mai buni, de ieri sau de azi, sunt şi rămân copiii. Ei ne
vestesc şi ne descoperă Naşterea lui Isus. Unora precum copiii le este dată Împărăţia
Cerurilor fiindcă orice copil poate dezarma răul prin nevinovăţia sa. A fi precum
copiii nu este uşor, fiindcă mai întâi trebuie să primim PACEA. Ori primul dar al
sărbătorii Naşterii Domnului este Pacea. Fiul lui Dumnezeu, cel promis, este Domnul
Păcii – cum spune profetul Isaia – şi se coboară între noi. “Venit-ai din Fecioară
nu sol, nici înger, ci tu însuţi Domnul cel întrupat” (cântarea 4 – Canonul sfintei
Împărtăşanii). Nimeni nu poate urca la cer, decât Fiul omului care s-a coborât
din cer. “În adâncul păcatelor fiind scufundat, chem întru ajutor adâncul cel nepătruns
al milostivirii. Din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă!” (cântarea 6 – Canonul
sfintei Împărtăşanii). Cristos pentru a ne ridica coboară spre noi. Cum anume?
“Cine se va urca în muntele Domnului, cine se va aşeza în locul cel sfânt al său?
Cine are mâini curate şi inima curată, cine nu spune minciuni, cine nu se jură împotriva
aproapelui său” (Psalmul 23, 3-4). Pacea este darul de linişte care arată,
prin experienţa greutăţilor, ce anume poate aduce singură. Pacea vine din experienţa
încercărilor unde simţim că Dumnezeu conduce totul. Naşterea Domnului ne invită
aşadar la înnoirea inimii, fiindcă orice întâlnire cu Dumnezeu ne conduce inevitabil
la acele lucruri de care depindem cu adevărat. Toate înnoirile Bisericii provin din
darul Cerului şi dorinţa noastră de a corespunde, adică de a face pocăinţă pentru
păcate şi a ne dezlipi de ceea ce-i străin de Dumnezeu. De aceea postim, ne rugăm
şi ne jertfim pentru a simţi sufleteşte Taina Crăciunului, fiindcă nicio bucurie nu
poate avea preţ fără jertfa cerută de bine, în împotrivirea faţă de rău. Un singur
lucru îl aşteaptă Dumnezeu din partea noastră: acela de a-I lăsa Lui toate, adică
a dispune cum doreşte de fiinţa şi viaţa noastră. Şi chiar dacă am împlinit poruncile,
dar ne lipseşte curajul de a ne decide pentru a depinde de Cristos, viaţa noastră
poate fi bună, dar nu Îl are ţel pe Isus, ci pe noi înşine. Iubiţi credincioşi,
Răul înseamnă o întoarcere de la faţa lui Dumnezeu şi aduce cu sine lipsa
prezenţei sale. “Vai de cei care numesc binele rău, iar răul bine, care schimbă întunericul
în lumină şi lumina în întuneric, amarul în dulce, dulcele în amar!” (Isaia
5, 20). Fiindcă rostul nostru de creştini presupune o continuă lepădare de cel rău
– luptăm contra răului toată viaţa – este bine să înţelegem de ce o luptă corectă
cu răul şi Cel rău presupune umplerea acelei lipse prin contribuţia noastră. Oricâte
lucruri bune am face sau cât am fi de respectuoşi faţă de împlinirea binelui, nu ne
putem mântui prin propriile puteri. Sunt atâtea situaţii în viaţă când trebuie să
constatăm evidenţa imposibilităţii de a ieşi la liman. Atunci cel mai fericit lucru
este a striga cât mai tare şi cât mai bine după ajutor. De aceea în faţa lui Dumnezeu
rugăciunea autentică porneşte de la sărăcia interioară şi, constatând imposibilităţile
omeneşti, ajunge cu certitudine la Inima Domnului. Noi, creştinii, încercăm să
ne făurim viaţa cu seninătate şi încredere chiar dacă lupta cu răul ne tulbură nu
de puţine ori. Putem contribui la bine prin perseverenţă în împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu şi prin jertfă atunci când răul pare să fie mai puternic. Dacă răul ne
atinge, nu-l transmitem mai departe, se opreşte la noi şi iese astfel din circuitul
omenesc fără să mai distrugă în continuare. De aceea o BUCURIE veşnică înseamnă poate
de cele mai multe ori jertfă. Criza şi lipsurile de azi – inimaginabile acum câţiva
ani – ne spun că nu suntem atotputernici, ci că trebuie să recunoaştem că cea mai
mare parte a lucrurilor ne scapă. Pentru omul credincios a fi vulnerabil nu este un
pericol, ci însăşi starea umanităţii sale care întâlneşte harul, aflând rostul coborârii
în lume a lui Dumnezeu. Dar până când nu căutăm altceva decât interesul nostru, nu-L
vom putea nici măcar zări pe Isus cel aşezat în iesle. De aceea în rugăciunile noastre
Dumnezeu tace sau gângureşte nu pentru că nu ar avea ce să ne spună sau nu ne-ar asculta,
ci pentru că urechile sufletului nostru nu au interesul de a mai asculta şoapta Cerului.
Cu toate acestea, tăcerea sau absenţa aparentă a Domnului în societatea desacralizată
în care trăim nu înseamnă slăbiciune, dragii mei. Copilul cel sfânt din iesle nu vorbeşte,
dar ne oferă semnul prezenţei Sale făcută din smerenie şi încredinţare deplină la
Providenţa Tatălui ceresc – calea pe care în orice timp se ajunge negreşit la El.
Iubiţi fii sufleteşti, La prima Sa venire în lume, în smerenia
firii noastre omeneşti, Cristos a împlinit Vechiul Legământ şi a deschis poarta spre
veşnicie celor care cred într-Însul. De Crăciun ne amintim că aşteptăm fără încetare
Împărăţia cerului şi, chiar dacă ne rugăm “Vie Împărăţia Ta!” în fiecare zi, Domnul
va veni când ne aşteptăm mai puţin. Judecând atunci toate, întru mărirea Sa, El ne
va chema să primim Împărăţia făgăduită pe care aici trebuie să o aşteptăm în PRIVEGHERE.
Aşteptarea Crăciunului ne face aşadar să pregătim sufletul pentru a doua venire a
Domnului, mai ales că de Naşterea Sa ne spovedim şi primim Taina Iertării păcatelor
pentru a ne putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele său. Astfel “Taina cea din veac ascunsă
şi de îngeri neştiută” (1 Timotei 3, 16) ni-L apropie în fiecare zi şi mai
mult pe Dumnezeu, Cel care vine. A priveghea făcând bine înseamnă să lăsăm Domnului
dreptul vieţii noastre. Ori binele se scrie din lupta cu răul şi numai Cristos a putut
să-l nimicească lăsându-se strivit de el. Pruncul din iesle îmbracă firea noastră
pentru a se lăsa prins de răul din noi. Răul iese la iveală numai atunci când inimile
noastre acceptă să se jertfească, să creadă cu tărie că nu moartea sau necazul au
ultimul cuvânt de spus, ci numai Dumnezeu. Timpul ce trece este dat ca har. Tăcerea
răbdătoare a Domnului, pe care noi o considerăm întârziere din partea Sa, este Taina
mântuirii. Statistica ne-a obişnuit cu slaba mărturie creştină. Cu toate acestea am
asistat la pelerinajul de credinţă al atâtor suflete tinere care avea ca ţel venerarea
Fericitului papă Ioan Paul al II-lea. Revelaţia impresionantă a voioşiei aceloraşi
tinerilor creştini, care s-au întâlnit în jurul lui Isus, în august, la Madrid, rămâne
pentru noi toţi la fel de impresionantă. Celebrarea Căii Crucii pe străzile capitalei
Spaniei a fost semnul de speranţă că cei care vor să rămână cu Cristos şi să primească
un cuvânt de veşnicie din partea lui sunt dispuşi să-L accepte şi pe Cruce, unde moare
atârnat din iubire pentru noi. Numai cei care citesc Evanghelia în cursul luptei
dintre lumină şi întuneric descoperă în această tăcere lucrarea iertătoare a Providenţei
care oferă curs evenimentelor vieţii Bisericii şi fiecărui om de credinţă. Timpul
îndurării se sfârşeşte pentru cel care batjocoreşte legile firii, înscrise în inima
omului de Dumnezeu însuşi, iar scrâşnirea dinţilor şi frângerea mâinilor nu sunt rezultatul
vreunei pedepse, ci al propriei excluderi de la bucuria intrării la ospăţ cu Domnul.
Numai peste pacea privegherii în faţa celei de a doua veniri a Domnului poate fi primită
speranţa! De aceea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, într-o lume de apostazie
– în locuri altădată mândre de originea şi cultura lor creştină – ne invită, începând
cu luna octombrie a anului viitor, să ne reîntoarcem în suflet pentru a cugeta la
credinţa noastră în Cristos prin Biserică. Îl vom simţi oare pe Domnul sau Îl vom
trezi din barca bătută de valuri, crezând că doarme? Pe acest drum al recunoştinţei
pentru darul credinţei vă invit şi eu, dragii mei, să recunoaşteţi în chipul Pruncului
dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu care ne spune: “Nu te teme turmă mică, căci i-a
plăcut Domnului să-ţi dea ţie Împărăţia” (Luca 12, 32). Dragi credincioşi,
Pentru a primi harurile Crăciunului trebuie să cerem în neîncetată priveghere
pacea şi încrederea de copil. În acest spirit, iată, un nou arhiereu, Preasfinţitul
Claudiu, din generaţia tânără, întregeşte efortul Bisericii Române Unite pentru a-L
urma pe Dumnezeu cu orice preţ. Această cale presărată cu multe griji, pe care Însuşi
Fiul lui Dumnezeu păşeşte precedându-ne, ne introduce şi pe noi nu numai în legământul
cu El, dar şi cu aproapele nostru. Am primit astfel chemarea de a deveni în lume ca
şi Cristos – milă, iertare, jertfă şi bunătate. Ne este îndeajuns pentru a trăi cu
Dumnezeu şi a oferi mărturie, a spera şi primi şi celelalte lucruri necesare mântuirii
dacă îl aşteptăm pe Cel care vine. Acesta este şi mesajul corect al vieţii cardinalului
Alexandru Todea de la a cărui naştere binecuvântată vom sărbători centenarul în luna
iunie. În încheiere, dragii mei, ca părinte al vostru sufletesc îmi exprim speranţa
că nu aţi uitat că până în 1989 toate statisticile indicau în peisajul religios românesc
zero la sută greco-catolici. Şi ştiţi cu toţii că Biserica rămânea vie, iar mântuirea
se zidea în sufletele celor rămaşi fideli. Dumnezeu a dorit apoi să ieşim la iveală,
e drept, fără multe posibilităţi, dar cu credinţa celor care s-au jertfit pentru El.
Cristos, Păstorul cel bun, ne spune acum, iarăşi, că recunoaşterea vocii Sale,
a morţii Sale din iubire pentru noi, a aşteptărilor Sale – este semnul că primim adevărata
bucurie cerească de Crăciun. Reclamele, publicitatea cadourilor, luminile aprinse
pe străzi ne reprezintă cu adevărat sufleteşte şi ne apropie mai mult de Cristos?
Strălucirile aparente sau zgomotul distracţiei nu trebuie să ne împiedice de a primi
Crăciunul în familie, cu respect pentru viaţă, viaţa pruncilor care trebuie să se
nască, pentru înţelegere, pace şi compasiune pentru cei în nevoie. Tuturor Vă
spun pace, haruri sfinte şi multe mângâieri pentru a nu obosi în a face binele. Domnul
ne cheamă să ridicăm fruntea, să-L privim aşezat în iesle, să renunţăm la ale noastre
pentru a-L recunoaşte sub chipul Pruncului. Sărbători sfinte şi un An Nou 2012
sfinţit de ocrotirea Maicii Preacurate, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară! Cu arhierească binecuvântare, † LUCIAN Arhiepiscop şi Mitropolit Arhiepiscop
Major Dată în Blaj, la 25 Decembrie, Sărbătoarea Naşterii Domnului
nostru Isus Cristos, Anul Domnului 2011