Benedict al XVI-lea la audienţa generală: în rugăciune să căutăm nu atât darul cât mai ales chipul Celui care dăruieşte

(RV – 14 decembrie 2011) Să fie rugat Dumnezeu nu pentru a avea un răspuns imediat la propria cerere, ci pentru a-i obţine prietenia, căci „Cel care dăruieşte este mai preţios decât darul”.

Aceasta este învăţătura pe care ne-a propus-o Succesorul lui Petru la Audienţa generală de miercuri, 14 decembrie, din Aula „Paul al VI-lea”, în cadrul căreia a vorbit despre rugăciunea lui Isus şi despre „acţiunea vindecătoare” a acesteia, aşa cum apare în Evanghelii.

La finalul Audienţei, Episcopul Romei le-a mulţumit, printre alţii, finanţatorilor şi restauratorilor sculpturii „Învierea”, care domină Aula Paul al VI-lea de peste 30 de ani.
Iată serviciul realizat de Alessandro De Carolis, de la redacţia noastră centrală:

- Un surdo-mut ignorat de mulţime şi un prieten drag mort de curând. Două situaţii care nu ar avea nimic în comun dacă nu s-ar „încrucişa”, ambele, cu strada lui Isus, permiţându-i să-şi manifeste public acel atât de special mod al său, umano-divin, de a se ruga Tatălui, despre care Benedict al XVI-lea a spus că ar trebui să fie modul de rugăciune al fiecărui creştin.

Vindecarea surdo-mutului, istorisită de Evanghelia după Sfântul Marcu, rămâne mereu un exemplu elocvent. Isus îl ia deoparte, îl atinge în punctele infirmităţii sale şi suspină în prezenţa lui, privind către Cer:

• „Istorisirea relatează, în ansamblu, că implicare umană a lui Isus în privinţa bolnavului îi conduce la rugăciune, reieşind încă o dată legătura sa unică cu Tatăl, identitatea sa de Fiu Unul-Născut (…)
Din acţiunea vindecătoare a lui Isus face parte în mod clar rugăciunea sa, cu privirea înălţată către Cer. Forţa care l-a însănătoşit pe surdo-mut este provocată cu siguranţă de compasiunea faţă de acesta, dar provine şi de la cererea făcută Tatălui.”

Al doilea episod prezentat de Papa este cel al învierii lui Lazăr, sau mai exact cel mai celebru exemplu al umanităţii şi divinităţii lui Isus, care nu-şi poate opri lacrimile pentru moartea prietenului, fără însă ca această „profundă durere” să-l facă să piardă „raportarea sa clară la Dumnezeu” şi „la misiunea care i-a fost încredinţată”, subliniază Benedict al XVI-lea.
Este vorba despre un dublu registru al rugăciunii lui Cristos – cum a evidenţiat Succesorul lui Petru – şi care face ca, în vreme ce Isus imploră pentru viaţa lui Lazăr, boala şi moartea să fie considerate, în acelaşi timp, ca „loc al manifestării gloriei lui Dumnezeu”:

• „Fiecare dintre noi este chemat să înţeleagă că în rugăciunea de cerere către Domnul nu trebuie să ne aşteptăm la o împlinire imediată a ceea ce cerem, a voinţei noastre, dar că trebuie mai ales să ne încredinţăm voinţei Tatălui, citind orice eveniment din perspectiva gloriei sale, a planului său de iubire, deseori misterios ochilor noştri”.

În aceasta constă esenţa rugăciunii, pe care Benedict al XVI-lea a explicat-o folosind cuvintele Catehismului Bisericii Catolice: „Înainte ca darul să fie acordat, Isus aderă la cel care-l dăruieşte şi care, prin darurile sale, se dăruieşte pe sine”.

• „Găsesc acest aspect foarte important: că înainte ca darul să fie acordat, să se adere la Cel care dăruieşte, căci Cel care dăruieşte este mai important decât darul. Aşadar, şi pentru noi, dincolo de ceea ce ne dă Dumnezeu când îl invocăm, darul cel mai mare pe care ni-l poate face este prietenia şi iubirea sa. El este tezaurul cel mai preţios de cerut şi de păstrat pentru totdeauna.”

Cu rugăciunea sa, a repetat Papa, Isus vrea să ne conducă „la încrederea totală în Dumnezeu şi în voinţa sa”, să ne arate că „Dumnezeu „aduce speranţă şi este în măsură să răstoarne situaţii care din punct de vedere uman par imposibile”.

„Rugăciunea noastră” – a conclus Benedict al XVI-lea…

• „… deschide poarta către Dumnezeu, şi ne învaţă să ieşim în mod constant din noi înşine pentru a fi capabili să devenim apropiaţi celorlalţi, mai ales în momentele de încercare, pentru a le duce consolare, speranţă şi lumină”.

Aici, serviciul audio: