Mesajul introductiv al ambasadorului României la Vatican la colocviul despre episcopul
martir Anton Durcovici
(RV - 13 decembrie 2011) Propunem aici „Mesajul introductiv al ambasadorului
României pe lângă Sfântul Scaun, domnul Bogdan Tătaru-Cazaban” la Colocviul
dedicat episcopului-martir Anton Durcovici, luni 12 decembrie în sala de conferinţei
a centrului cultural „Accademia di Romania” din Roma.
Sunt
deosebit de onorat şi totodată cuprins de emoţie să particip alături de dumneavoastră
la această întâlnire pe care care o dedicăm evocării personalităţii şi martiriului
episcopului Anton Durcovici.
Aş dori întâi de toate să mulţumesc pentru această
iniţiativă, care ne-a reunit la Accademia di Romania, părintelui Isidor Iacovici,
postulatorul cauzei de beatificare, şi să-mi exprim în acelaşi timp bucuria de a avea
cu noi, cu acest prilej, pe Înalt Prea Sfinţia sa Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit
de Bucureşti, şi pe Prea Sfinţia sa Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, care reprezintă
astfel cele două dieceze în care a lucrat de-a lungul anilor episcopul Durcovici.
Nu
întâmplător îl evocăm astăzi la Roma, după 60 de ani de la moartea sa în temniţa comunistă
de la Sighet – acolo unde a fost exterminată elita României interbelice –, pentru
că Roma a fost locul formării sale universitare (la Urbaniana, Gregoriana şi Angelicum),
precum şi locul sfinţirii sale ca preot, al dăruirii totale lui Hristos.
Îngăduiţi-mi,
vă rog, să vă spun că întâlnirea mea personală cu viaţa şi opera episcopului Anton
Durcovici s-a petrecut în cadrul unei cercetări despre receptarea Sfântului Toma de
Aquino în cultura română modernă. Astfel am aflat despre cursurile sale de tomism
dedicate intelectualităţii bucureştene, cursuri prin care, graţie demersurilor de
editor şi exeget ale părintelui profesor Wilhelm Dancă, prezent aici în această seară,
putem cunoaşte în parte contribuţia monseniorului Durcovici la cultura filosofică
şi teologică din România, el fiind unul dintre cei care au încercat să-l facă pe Sfântul
Toma să vorbească şi în limba română.
Dar viaţa sa exemplară de slujitor al
Bisericii şi de profesor a trebuit să înfrunte dezlănţuirea prigoanei comuniste care
a lovit direct Biserica Catolică, culminând cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice
şi închiderea episcopilor catolici şi greco-catolici consideraţi opozanţi ai noului
regim. Episcopul Durcovici şi-a apărat cu demnitate condiţia şi misiunea, alegând
să fie fidel până la moarte credinţei şi convingerilor sale. Unui spirit atât de înalt,
ancorat, cum spune Sfântul Pavel, „dincolo de catapeteasmă”, Dumnezeu i-a îngăduit
să facă experienţa suferinţei: să vadă cum unii dintre semeni se lăsau înrobiţi de
rău şi totodată să-i încurajeze, ca păstor întemniţat, pe cei care se aflau, ca ţi
el, în condiţia unei dureroase părăsiri.
Trecând prin infernul închisorilor
comuniste, al aparentei înfrângeri a credinţei în istorie, episcopul Anton Durcovici
a contribuit prin martiriul său, aşa cum contribuiseră martirii primelor secole, la
întărirea speranţei că Dumnezeu ca Domn al istoriei va face ca binele să învingă.
Aş dori să închei mesajul meu introductiv evocând cuvintele Sanctităţii sale Papa
Benedict XVI din Enciclica Spe salvi, 37: „Cristos a coborât în ’iad’ şi astfel este
aproape de cel care este aruncat acolo, transformând pentru el întunericul în lumină.
Suferinţa, chinurile rămân teribile şi aproape insuportabile. Totuşi, a apărut steaua
speranţei – ancora inimii ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Nu este dezlănţuit răul
în om, ci învinge lumina: suferinţa – fără a înceta să fie suferinţă – devine cu toate
acestea cântare de laudă”. Vă mulţumesc.