Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent, (B): Bucuria în Domnul este
puterea noastră
(RV - 10 decembrie 2011) E ziua Domnului…Duminica bucuriei, numită altădată
Gaudetede la primul cuvânt în limba latină al cântării de intrare la
Sfânta Liturghie, luată din Scrisoarea apostolului Paul către Filipeni: „Bucuraţi-vă
mereu în Domnul: iarăşi vă spun: bucuraţi-vă, căci Domnul este aproape” (Fil 4,4-5). 1.
Bucuria în Domnul în toată Liturgia Cuvântului. Primul motiv al
bucuriei este deci faptul „că Domnul este aproape”. Prima lectură este luată din cartea
lui Isaia, cap.61; vorbeşte despre chemarea profetului uns cu Duhul Domnului ca să
aducă săracilor vestea cea bună, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască
celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dea de ştire un
an de milostivire al Domnului (Cf 61,1-2). Versetele din finalul lecturii
introduc în atmosfera de bucurie şi preamărire a cunoscutei cântări Magnificat:„Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu
în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, m-a acoperit cu veşmântul
veseliei” (Is 61, 10a)…Cântecul Fecioarei Maria intonat la întâlnirea cu
Elisabeta în pragul casei acesteia, se constituie în psalm responsorial, devenind
astăzi cântarea Bisericii care aşteaptă cu bucurie venirea mirelui: „Sufletul meu
preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu…Milostivirea
lui dăinuieşte din neam în neam peste cei care se tem de dânsul”(Lc 1,46-47.50).
Dar
invitaţia la bucurie este prezentă şi în lectura a doua luată din prima Scrisoare
a Sfântului Pavel către tesaloniceni, capitolul 5: „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă
neîncetat. Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la
voi în Isus Cristos” (1Tes 5,16-18). Este o bucurie bine fondată căci continuă
Apostolul neamurilor: „Cel care v-a chemat este credincios cuvântului său şi el însuşi
va duce la îndeplinire lucrarea sa” (1Tes 5,24).
2. Bucurie nu euforie.
Evident, este vorba despre o bucurie ce nu trebuie confundată cu euforia lumii. Este
bucuria dăruită de sus de Dumnezeul păcii celor care se roagă neîncetat şi renunţând
la orice căutare de sine mulţumesc zilnic Domnului în orice situaţie, conştienţi că
„fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” (Prefaţă,
citat din memorie).
Este bucuria lui Ioan Botezătorul, prietenul
mirelui, venit să dea mărturie despre lumină şi care se bucură când îl vede sosind:
„Cel care are mireasa este mirele iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă, se bucură
mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie
să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,29-30). Este ultima mărturie a lui
Ioan Botezătorul.
3. Ioan Înaintemergătorul, om al bucuriei?
Da, un om auster dar pătruns de bucurie, întrucât este şi de o profundă smerenie;
deja în sânul mamei sale el tresăltase de bucurie la sosirea Mariei, chivotul Domnului.
Un om liniştit lăuntric, de o armonie profundă, care intonează asemenea bătrânului
Simeon cântarea „Nunc dimittis - acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul
tău în pace” (Lc 2, 29), atunci când acela care este obiectul dorinţelor sale
apare la orizont.
Dovadă este faptul că în Evanghelia duminicii luată de la
Sfântul Ioan, capitolul 1, Înaintemergătorul insistă pentru a face ca privirile celor
din jur să se desprindă de persoana sa şi să se îndrepte spre cea a lui Isus, mirele.
Rolul lui Ioan consistă în a face astfel ca privirile oamenilor să se fixeze asupra
celui despre care a spus: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela
pe care voi nu-l cunoaşteţi; cel care vine după mine, care înainte de mine a fost
şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei" (In
1,26-27).
4. Ce mare lecţie! A-l anunţa pe Cristos şi apoi a
dispărea, a se retrage, a se eclipsa…Mereu înainte-mergător! A fost
astfel la naştere, în viaţă şi întru moarte, martir al adevărului. Un om al bucuriei,
deci, şi nu cum prea deseori e prezentat iconografic. Un om menit să dăruiască bucurie,
aşa cum anunţase îngerul Gabriel preotului Zaharia, după ce i-a dat vestea că femeia
sa îi va naşte un fiu şi-l va numi Ioan: „Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea
lui mulţi se vor bucura” (Lc 1,14). Şi aşa a fost: în vremea aceea „a venit
un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca
să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina,
ci a venit ca să dea mărturie despre lumină” (In 1, 6-8).
5. Marele
risc al propovăduitorilor,al celor care fac apostolat, tineri şi vârstnici,
este acela de a atrage lumea la ei, în loc să o facă să-şi îndrepte privirile spre
Cristos, adevăratul mire aducător de bucurie…De aceea mulţi rămân dezamăgiţi. În evanghelia
duminicii, întrebat de o delegaţie de rang înalt venită de la Ierusalim, cine este,
Ioan răspunde clar şi din ce în ce mai energic şi mai scurt: „Nu sunt eu Cristos”;
„nu sunt”; „nu”!...Nu profită de nedumerirea şi de entuziasmul unora
care înclinau să-l ia drept Mesia.
6. O observaţie nu lipsită de
importanţă teologică: Există probabil în evanghelistul Ioan intenţia de a contrapune
afirmaţia „Eu sunt” declaraţiei „Eu nu sunt”. Cunoaştem bine
importanţa expresiei „Eu sunt” în contextul Evangheliei după Ioan. Expresia aminteşte
numele lui Dumnezeu descoperit lui Moise, atunci când i-a vorbit în pustiu din rugul
aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ex 3,14). Presat de insistenţa delegaţiei
„Dar, cine eşti?”, Ioan se defineşte „glasul celui care strigă în pustiu: ’Îndreptaţi
calea Domnului’”.
În fapt, la naşterea lui Ioan Botezătorul, Zaharia, tatăl
său, şi-a recăpătat glasul. Astfel, Isus este Cuvântul; Ioan este glasul; Isus este
lumina; Ioan este lampa… O spune însuşi Isus: „El era făclia care arde şi luminează,
iar voi aţi voit să vă bucuraţi un ceas la lumina lui” (In 5, 35).
La
acest punct s-ar putea asculta dialogul dintre Înaintemergător şi delegaţia de preoţi
şi leviţi sosită din Ierusalim: Ioan, 1, 19-28: Iată care a fost mărturia
lui Ioan când iudeii din Ierusalim au trimis la el preoţi şi leviţi ca să-l întrebe:
"Cine eşti tu?" El a mărturisit şi nu a tăgăduit; a mărturisit: "Nu sunt eu Cristos".
Ei l-au întrebat din nou: "Dar cine eşti? Eşti Ilie?" El a răspuns: "Nu sunt". "Eşti
tu profetul?" A răspuns: "Nu". Atunci, i-au zis: "Dar cine eşti? Căci trebuie să ducem
un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?" El a zis: "Eu
sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului», precum
a zis Isaia profetul". Cei trimişi erau dintre farisei. Ei i-au mai pus o întrebare:
"De ce botezi, dacă tu nu eşti Cristos, nici Ilie, nici Profetul?" Ioan le-a răspuns,
zicând: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi;
cel care vine după mine, care înainte de mine a fost şi căruia eu nu sunt vrednic
să-i dezleg cureauaîncălţămintei". Acestea s-au petrecut în Betania,
dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
7. Totul s-a petrecut, deci,
dincolo de Iordan:precizare geografică de importanţă teologică.
Până aici, până la Iordan Moise a condus poporul ales din sclavia egipteană, fără
ca el să intre în ţara făgăduinţei pe care a văzut-o doar din depărtare, de pe muntele
Nebo. Aici, Ioan predică botezul pocăinţei pentru primirea Aceluia care se află în
mijlocul oamenilor dar ei nu-l cunosc şi care a fost înainte de Ioan, şi în faţa căruia
el trebuie să se micşoreze, considerându-se nevrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei.
Mesia
anunţat de Ioan Botezătorul este Dumnezeul Adventului, a cărui venire istorică o celebrăm
cu evlavie în sărbătoarea Crăciunului, atenţi la venirea lui spirituală continuă până
la întoarcerea în slavă. Dumnezeul Adventului îi înveseleşte pe cei
care acceptă convertirea, adică trecerea prin fluviul smereniei şi al
suferinţei. Numai prin trecerea Iordanului se termină sclavia egipteană şi exilul
babilonian şi se intră în ţara făgăduinţei. E recunoaşterea necesităţii de a fi salvaţi,
mântuiţi de păcat. De altfel, programul lui Mesia este să vestească anul mântuirii
lui Dumnezeu aşa cum am citit astăzi la Isaia 61.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a
făcut trup nu pentru a revela un adevăr abstract, o religie ce leagă şi încătuşează,
din contra, pentru a rupe lanţurile, a deschide închisorile, a vindeca pe cei cu inima
zdrobită, pentru a face să răsară dreptatea lui Dumnezeu.
8. Marea
problemă a creştinismului este convertirea omului la harul lui Dumnezeu
în Cristos Isus. Observă Thomas Merton (Prades, 31 ianuarie 1915 - Bangkok, 10
decembrie 1968), călugăr trapist american, care a trăit multă vreme în Asia unde a
şi murit în urmă cu peste 40 de ani: „Este relativ uşor să converteşti un păcătos;
cei buni, însă, sunt adesea imposibil de convertit, pentru simplul fapt că nu simt
nici cea mai mică nevoie de a se converti”. Deci, marea problemă este mântuirea celor
care, fiind buni dar autosuficienţi, cred că nu au nevoie să fie salvaţi, închipuindu-şi
că rolul lor este acela de a-i face pe alţii asemenea lor. Cred doar în propria bunătate
şi capacitate de a iubi, în timp ce acela care îşi dă seama de propria insuficienţă
este mult mai dispus să se predea şi să se abandoneze total Domnului. Se deschide,
aşa cum este, darului iubirii, despre care ştie că nu poate veni de la el ci de la
altul, de la unul cu totul Altul, Dumnezeu.
9. Secretul speranţei
şi al bucuriei. Unora ca acestora le este adusă vestea cea bună…Sunt săracii cu
duhul, conştienţi de lipsurile şi slăbiciunile lor; trăiesc zi de zi din munca cinstită
şi se hrănesc din mâinile lui Dumnezeu; ei ştiu că Domnul „pe cei flămânzi îi copleşeşte
cu bunuri iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale” (Lc 1, 53). Aceştia au
secretul speranţei şi al bucuriei.
Apostolul Paul în prima Scrisoare către
tesaloniceni descrie creştinismul ca atitudine interioară orientată spre Dumnezeu
în bucurie, în rugăciune continuă şi aducere de mulţumire. Aceasta vrea Dumnezeu de
la creştini în Isus Cristos: o atitudine deschisă şi atentă la darurile Duhului Sfânt
în comunitatea creştină.
Încheiem cu urarea apostolului Paul către creştinii
din Tesalonic: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească în toate, astfel încât fiinţa voastră
întreagă, sufletul şi trupul vostru, să fie fără prihană la venirea Domnului nostru
Isus Cristos!”. Până atunci, „Bucuria Domnului să fie tăria noastră”
(Cf Neh 8,10).
(Radio Vatican, Anton Lucaci, material omiletic
din 11/12 decembrie 1993, revăzut uşor la 13 decembrie 2008, structurat
la 10 decembrie 2011)