A doua predică de Advent. Părintele Cantalamessa: cine se roagă fără a vorbi, evanghelizează
mai bine decât cine vorbeşte fără a se ruga
(RV - 9 decembrie 2011) O lucrare de evanghelizare este eficientă
atunci când acţiunea apostolică provine dintr-o rugăciune profundă. A afirmat
părintele capucin Raniero Cantalamessa în a două predică, din cele patru prevăzute,
pentru Timpul liturgic al Adventului, ţinută vineri dimineaţă în capela Redemptoris
Mater din Palatul apostolic în prezenţa Papei şi a Curiei Romane. Predicatorul
Casei Pontificale a reparcurs epoca Bisericii din timpul invaziilor barbare şi a marilor
monahi care au evanghelizat noua Europă. „Marele deşert”, a spus, este constituit
azi de „marele oraşe secularizate”.
Să reluăm. Suntem în anul 476 după Cristos
când certitudinile se sfărâmă. Imperiul roman s-a prăbuşit iar teritoriile sale cad
pradă populaţiilor barbare. Dezorientată, târâtă şi răscolită de evenimente, Biserica
trebuie să ia o decizie: cum să gestioneze noua situaţie? Părintele Cantalamessa pleacă
de la acest scenariu pentru a vorbi despre cel de-al doilea val de evanghelizare care,
nu fără trudă şi dificultăţi, va fi lansat în zorii Evului Mediu de către Papi şi
de o serie de mari figuri de Sfinţi ai epocii. Când în anul 410, Goţii asediază şi
jefuiesc Roma, multora, între care Sfântul Ieronim, li se părea că a sosit sfârşitul
lumii. În schimb, a explicat predicatorul pontifical, era vorba „doar de sfârşitul
unei anumite lumi”.
Odată depăşită starea de derută, din „ameninţare”, prezenţa
barbarilor începe să apară în ochii creştinilor „un câmp imens de misiune”. Însă evanghelizarea
lor va face să apară aspecte noi în comparaţie cu cele ale lumii greco-romane: •
Atunci, creştinismul avea în faţa sa o lume cultă, organizată, cu rânduieli, legi,
limbaje comune; pe scurt, avea o cultură cu care să dialogheze şi să
se confrunte.
Acum, se vede în situaţia de a trebui să desfăşoare în acelaşi
timp o operă civilizatoare şi de propovăduire a Evangheliei; trebuie să-i înveţe pe
noii sosiţi, să citească şi să scrie, în timp ce îi învaţă şi doctrina creştină.
Aculturaţia se prezenta sub o formă cu totul nouă.
Şi în aculturaţie investesc
ingeniozitate , curaj şi preocupare apostolică „mari figuri de monahi”. Spiritul lor
este unul de aventură, un spirit ca cel al Sfântului Paul, făcut din călătorii pe
vaste întinderi neexplorate şi neatinse vreodată de Evanghelie. Sfântul Benedict,
Sfântul Columban, Sfinţii Ciril şi Metodiu fac ca Europa să se acopere de mănăstiri.
Şi acel anotimp, a spus părintele Cantalamessa, trăgând concluzii, prezintă „o anumită
analogie” cu situaţia actuală: • Atunci mişcarea de popoare era de la
Est la Vest, acum ea este de la Sud spre Nord. Biserica, cu magisteriul său, a făcut,
şi în acest caz, alegerea sa de teren care este de deschidere la nou
şi de primire a noilor popoare. Diferenţa este că azi nu sosesc în Europa
popoare păgâne sau eretici creştini, ci adesea popoare în posesia unei
religii a lor bine constituite şi conştiente de ea însăşi. Faptul nou este deci dialogul
care nu se opune la evanghelizare, dar îi determină stilul.
Însă există
un lucru, potrivit predicatorului franciscan, pe care epoca Europei invadate de barbari
îl învaţă pe cea a noastră, sau „importanţa vieţii contemplative în vederea evanghelizării”,
cum demonstrează numeroasele experienţe născute şi în timpurile moderne, de la Comunitatea
din Taizé, Franţa la cea din Bose, Italia: • Nu este de ajuns, în alte
cuvinte, rugăciunea ’pentru misionari’, e nevoie de rugăciunea ’misionarilor’.
Mari monahi care au evanghelizat Europa după invaziile barbare erau
oameni ieşiţi dintăcerea contemplaţieişi
care se reîntorceau îndată ce împrejurările le-o permiteau (…) Despre aceasta
avem un exemplu mai mult decât calificat al Sfinţilor. Ziua lui Isus
era o împletire admirabilă dintre rugăciune şi predicare.
O împletire
care astăzi este însă în primejdie în Biserică, expusă cum este - a observat părintele
Cantalamessa - pe de o parte pericolului „inerţiei” celor care nu fac nimic şi, pe
de alta, a celor de „un activism febril şi gol”, a celor care uită „contactul cu izvorul
cuvântului”. Şi la obiecţia frecventă potrivit căreia nu este posibil „a sta liniştiţi
şi a se ruga” când „casa arde”, predicatorul a replicat aşa: • Este adevărat,
dar să ne imaginăm ce s-ar întâmpla unei echipe de pompieri care ar alerga cu sirenele
sunând să stingă un incendiu şi apoi, o dată ajunsă la faţa locului, şi-ar da seama
că nu are cu sine nici rezervoarele, nici o picătură de apă. Aşa suntem noi, când
alergăm să predicăm fără a ne ruga. Face mai multă evanghelizare cine se roagă
fără să vorbească decât cine vorbeşte fără să se roage.
Şi cine
este modelul desăvârşit al celui care îl poartă pe Cristos? Desigur Sfânta Fecioara
Maria: • Ea purta Cuvântul în sânul ei, nu pe buze. Era
plină, şi în mod fizic, cu Cristos şi îl iradia şi numai prin prezenţa
sa. Isus îi ieşea din ochi, din privire, din chipul, din toată persoana
ei. Când cineva se parfumează, nu are nevoie să o spună, este suficient a sta aproape
de el pentru a-şi da seama iar Maria, mai ales în timpul în care îl purta în sânul
ei, era plină de parfumul lui Cristos.