Benedict al XVI-lea şi solemnitatea Neprihănitei Zămisliri: cu smerenia Mariei să
ne încredinţăm voinţei lui Dumnezeu
(RV - 7 decembrie 2011) Joi 8 decembrie, în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri,
Benedict al XVI-lea recită antifonul „Angelus - Îngerul Domnului” de
la fereastra biroului său împreună cu credincioşii prezenţi la amiază în Piaţa Sfântul
Petru. Apoi, la ora 16 se duce în Piaţa Spaniei pentru tradiţionalul act de veneraţi
la statuia Imaculatei. Aici, Pontiful va fi întâmpinat, ca şi anul trecut, de vicarul
său general pentru dieceza Romei, cardinalul Agostino Vallini şi de primarul capitaliei,
Gianni Alemanno.
Reproducem câteva reflecţii asupra misterului Neprihănitei
Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria propuse de Benedict al XVI-lea în alocuţiunile
pentru rugăciunea „Angelus” în anii precedenţi.
Maria este femeia care
a spus „da” binelui şi „nu” răului”. Episcopul Romei ne invită să privim cu încredere
la Fecioara Maria, tânăra din Nazaret care a avut curajul să respingă ademenirile
puterii şi ale plăcerii şi s-a încredinţat cu totul lui Dumnezeu, iubirii sale nemărginite.
„Ne putem întreba pentru ce, dintre atâtea femei, Dumnezeu a ales-o tocmai
pe Maria din Nazaret ca să devină mama Fiului său Unul-născut? • Răspunsul
este ascuns în misterul de nepătruns al voinţei divine. Totuşi există o raţiune pe
care Evanghelia o pune în evidenţă: este umilinţa, smerenia ei. În
acest sens, Papa a citat dintr-o capodoperă a literaturii mondiale, „Divina
Commedia”. Marele poet Dante Alighieri în ultimul Cânt al Paradisului
cântă: „Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău, / umilă şi înaltă mai mult
decât creatura, / termen fix al sfatului veşnic”(Par. XXXIII, 1-3).
Dar şi Sfânta Fecioară însăşi în Magnificat, cântarea sa de laudă spune
acest lucru: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul... pentru
că a privit la smerenia slujitoarei sale”(Lc 1,46.48). Da, Dumnezeu
a fost atras de umilinţa Mariei, care a aflat har în ochii săi (Cf Lc 1,30),
iar ea a devenit astfel Mama lui Dumnezeu, imagine şi model al Bisericii, aleasă între
popoare pentru a primi binecuvântarea Domnului şi a o răspândi peste întreaga familie
umană (Benedict al XVI-lea, Angelus 8 decembrie 2006).
Această „binecuvântare”
nu este alta decât Isus Cristos. El este Izvorul harului de care Maria a fost copleşită
încă din prima clipă a existenţei sale. L-a primit cu credinţă pe Isus şi cu iubire
l-a dăruit lumii. „Aceasta este şi chemarea noastră şi misiunea noastră, vocaţia
şi misiunea Bisericii: a-l primi pe Cristos în viaţa noastră şi a-l dărui lumii, „pentru
ca lumea să se mântuiască prin el” (In 3,17).
Misterul Neprihănitei
Zămisliri, observă Pontiful, ne arată biruinţa harului lui Cristos asupra păcatului
originar. O victorie ca are loc mulţumită răspunsului Mariei: „da”, „fiat”, „fie mie
după cuvântul tău”: • Satana la începuturile creaţiei pare să biruie,
dar va veni fiul femeii care îi va strivi capul. Astfel, prin seminţia femeii, Dumnezeu
însuşi va învinge. Acea femeie este Fecioara Maria, din care s-a născut Isus Cristos
care, prin jertfa sa, l-a înfrânt o dată pentru totdeauna pe vechiul ispititor. De
aceea, în multe picturi sau statui ale Neprihănitei, ea este reprezentată în actul
strivirii unui şarpe sub piciorul ei(Angelus, 8 decembre 2009).
Iată
de ce, afirmă Papa, sărbătoarea Neprihănitei ne invită la speranţă, şi în încercările
vieţii”. chiar în furtunile care fac să ne clătinăm: • Dragi prieteni, ce bucurie
mare este a o avea ca mamă pe Maria Neprihănită! De fiecare dată când simţim slăbiciunea
noastră şi sugestia răului, putem să ne adresăm ei, iar inima primeşte lumină şi mângâiere.
Şi în încercările vieţii, în furtunile care fac să se clatine credinţa şi speranţa,
să ne gândim că suntem fiii săi şi că rădăcinile existenţei noastre se înfig în harul
nemărginit al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Benedict al XVI-lea reafirmă
că Maria este Mama Bisericii, cum a proclamat-o solemn Conciliul Vatican II. Biserica
însăşi, chiar dacă este expusă influenţelor negative ale lumii, află mereu în Maria
steaua pentru a se orienta şi urma ruta indicată ei de Cristos.
Şi succesorul
lui Petru ne îndeamnă să urmăm exemplul Mariei, pentru a găsi libertatea adevărată.
„Dragi fraţi şi surori! Dacă reflectăm sincer asupra noastră şi a istoriei noastre,
trebuie să spunem că prin povestirea din cartea Genezei despre ispitirea şi căderea
omului în păcat, este descrisă nu doar istoria începutului, ci istoria tuturor timpurilor,
şi că toţi purtăm în noi o picătură de venin din acel mod de a gândi ilustrat în imaginile
folosite de Cartea Facerii. Această picătură de venin o numim păcat originar. În însăşi
sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri apare în noi suspiciunea că o persoană care nu
păcătuieşte deloc este în fond plicticoasă; că lipseşte ceva în viaţa ei, şi anume
acea dimensiune dramatică a fiinţelor autonome; că face parte din adevărata fiinţă
umană libertatea de a spune „nu”, de a coborî în întunericul păcatului şi a voi
să faci de la sine; că numai atunci se poate exploata până la capăt toată realitatea
vastă şi profundă de a fi oameni, de a fi cu adevărat noi înşine; că trebuie să încercăm
această libertate şi împotriva lui Dumnezeu pentru a deveni în realitate pe deplin
noi înşine. Într-un cuvânt, considerăm că răul în fond este bun, că avem nevoie de
el, cel puţin în parte, pentru a experimenta plinătatea existenţei. Ne gândim că Mefistofel
- ispititorul - are dreptate când spune că el este forţa ’care vrea întotdeauna răul
şi înfăptuieşte mereu binele’ (Goethe, Faust I,3). Ne gândim că ajungând puţin
la un pact cu răul, rezervându-ne un pic de libertate împotriva lui Dumnezeu, este,
în fond, bine, poate de-a dreptul necesar.
Privind însă lumea din jurul nostru,
putem vedea că nu este aşa, că răul înveninează întotdeauna, nu-l înalţă pe om, ci
îl înjoseşte şi îl umileşte, nu-l face mai mare, mai curat şi mai bogat, dar îi dăunează
şi-l fac e să devină mai mic. • Aceasta trebuie să învăţăm în ziua Neprihănitei:
omul care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu nu devine o marionetă a lui
Dumnezeu, o persoană plicticoasă, unul care cedează uşor; nu, el nu-şi pierde libertatea.
Numai omul care se încredinţează total lui Dumnezeu găseşte adevărata libertate, vastitatea
şi creativitatea libertăţii în a face binele. Omul care se îndreaptă spre Dumnezeu
nu devine mai mic, dar mai mare, pentru că datorită lui Dumnezeu şi împreună cu El
devine mare, devine divin, devine cu adevărat el însuşi. Omul care se pune în mâinile
lui Dumnezeu nu se îndepărtează de alţii, retrăgându-se în salvarea sa privată; din
contra, doar atunci inima sa se trezeşte cu adevărat şi el devine o persoană sensibilă
şi de aceea binevoitoare şi deschisă.
Sărbătoarea Neprihănitei luminează
ca un far timpul Adventului, care este timp de vigilentă şi încrezătoare aşteptare
a Mântuitorului. În timp ce înaintăm în întâmpinarea lui Dumnezeu care vine, să privim
la Maria care „străluceşte ca semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul
peregrin al lui Dumnezeu” (LG 68).