Consideraţii omiletice la solemnitatea D.N. Isus Cristos, Regele Universului, ciclul
A: pentru că "iubitor de oameni"
(RV - 19 noiembrie 2011) E ziua Domnului. Liturghia ultimei duminici din anul
bisericesc, după calendarul roman sau latin, este cea a solemnităţii Domnului nostru
Isus Cristos Regele Universului şi se deschide cu un text din cartea Apocalipsului:
„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea şi bogăţia şi
înţelepciunea şi tăria şi cinstea. Lui să-i fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor”
(5,12; 1,6). Încununarea anului bisericesc reia dintr-o altă perspectivă
misterul Înălţării la cer a lui Isus care „şade de-a dreapta lui Dumnezeu,
Tatăl atotputernicul, de unde va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi”.
1.
Cristos Stăpânul Universului. Cristos, Mielul înjunghiat, este glorificat
şi constituit Domn, pentru că s-a umilit pe sine până la moartea pe Cruce dându-şi
viaţa din iubire pentru răscumpărarea lumii. Lecturile biblice propuse pentru ciclul
A privilegiază persoană lui Cristos „rege, care acum stăpâneşte în Biserică, iar la
sfârşitul tipurilor, după ce lumea va fi ajuns la maturitatea creştină”, va reveni
în slavă, pentru a oferi Tatălui „o împărăţie veşnică şi universală, împărăţia adevărului
şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi
a păcii”, cum se cântă în prefaţa proprie a Liturghiei. Momentul final al ducerii
la împlinire a tainelor răscumpărării lumii cunoaşte judecata universală, bazată pe
iubire şi îndurare. Biserica şi întreaga omenire se îndreaptă spre acest moment al
adevărului, în care regalitatea lui Cristos nu va mai putea fi umbrită şi contestată
de nesocotinţa oamenilor, atacată de puterile răului. Între timp, Biserica se aseamănă
cu un ogor în care creşte grâu bun dar şi neghină; se aseamănă cu un năvod cu tot
felul de peşti, buni şi răi. Acest amestec este suportat cu răbdarea Fiului omului
care a venit să caute ce era pierdut. Este situaţia în care păstorul cel bun lasă
cele 99 de oi şi se duce după oaia rătăcită în pustiu spre a o readuce la staul.
2.
Pantocratorul păstor şi judecător. Ultima duminică din anul bisericesc
ni-l înfăţişează pe Isus cel blând şi smerit cu inima, ca judecător al celor vii şi
al celor morţi. Este Pantocratorul ce domneşte aşa cum este reprezentat pe
absidele bisericilor răsăritene sau deasupra portalurilor catedralelor romanice: o
figură maiestoasă, ţinând într-o mână evangheliarul deschis în timp ce o ridică pe
cealaltă în gest ce nu-i doar de instruire şi binecuvântare ci şi de suverană judecată. Domnul
este prezentat ca păstorul care conduce oile la ape liniştite, la Împărăţie,
după ce va fi supus ultimul vrăjmaş care este moartea. Păstor iubitor de turmă şi
de mare grijă, nu omite să dezvăluie fiecăruia cine este. În lectura profetului Ezechiel
judecata este menită să-i scoată la lumină pe conducătorii buni ai Israelului în contrast
cu cei răi, în timp ce în pericopa evanghelică de la Matei ea se extinde la toate
neamurile pământului. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu la profetul Ezechiel
34,11-12.15-17: „De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra
lor! Cum se îngrijeşte păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, aşa
voi avea eu grijă de oile mele şi le voi aduna din toate locurile, în care au fost
risipite în zilele înnorate şi întunecate. Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce
la odihnă, spune Domnul Dumnezeu. Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită
o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji;
o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine. Ţie însă, turma
mea, îţi spune Domnul Dumnezeu: Iată, eu voi face dreptate între oaie şi oaie, între
berbeci şi ţapi".
Valoarea vieţii umane…Valoarea demnităţii oricărei
persoane este incomensurabilă, nu se poate măsura. Ea este definită de Dumnezeu care
se prezintă ca bun păstor. Dovadă este grija pe care o poartă pentru fiecare dintre
oile sale, ca să trăiască, să crească. Vedem aici imaginea lui Isus, bunul Păstor
care a spus: „Eu am venit ca ei să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug”.
Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Şi întrucât Isus a trăit iubirea adevărată
până la sfârşit, până la dăruirea de sine, El este în măsură să judece iubirea omului,
adică răspunsul omului la iubirea creatoare şi originară a lui Dumnezeu. Până la venirea
lui în slavă, comunităţile creştine caută să menţină vie aşteptarea făcând ceea ce
a făcut El în viaţa pământească. Atunci Cristos, cel care s-a umilit pe sine şi care
a fost preamărit de Tatăl, orânduindu-l Domn şi judecător fără apel, va apărea împreună
cu îngerii. Evrei, creştini sau necreştini, discipoli sau nu, vor apărea înaintea
dreptului judecător. O judecată selectivă, de separare, rod al unui
discernământ limitat la dezvăluirea omului în proprii săi ochi. Binecuvântare
sau blestem, intrare în Împărăţia pregătită de la întemeierea lumii sau excluderea
de la ea vor fi urmarea scontată a propriei trăiri: Fiecare culege ceea ce a semănat.
3.
Materia de examen.Şi care va fi materia de judecată? Este o singură
disciplină, viaţa de pe pământ în relaţie cu semenii noştri. De felul cum a trăit,
depinde viitorul nu numai al ucenicilor lui Isus ci al fiecărui om. Iar prin felul
cum a trăit fiecare se înţelege atitudinea concretă avută faţă de cel flămând, însetat,
gol, bolnav, deţinut…Atitudine concretă în sensul de a da pâine, apă, ospitalitate,
haine, vizită…Acesta este postul plăcut lui Dumnezeu după profetul Isaia, cu faptele
de pocăinţă, despre care vorbeşte Sfântul Luca şi despre care tradiţia rabinică spune:
„Acela care nu vizitează un bolnav este ca şi cum ar vărsa sânge” (Rabi
Aqiba).
Dar să ascultăm relatarea judecăţii finale în versiunea
grandioasă transmisă de Evanghelistul Matei în capitulul 25, 31-46 În
acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună
cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate
toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul
oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul
va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire
împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi
mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi
voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat;
am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor
răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat
şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am
îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul
le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre
aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga:
«Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor
săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu
mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi
îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor
răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav
sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori
de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei,
mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa
veşnică»".
4. Un fragment admirabil. Este absolut legitimă stupoarea
ce cuprinde pe oricine, literat sau mistic, simplu credincios sau păstor de suflete,
în faţa acestei minunate alegorii a judecăţii universale. Ne găsim în faţa uneia dintre
paginile cele mai fascinante şi mai intense a literaturii universale, a literaturii
religioase din toate timpurile şi de la toate popoarele. Este textul cel mai vibrant
scris vreodată pe plan religios şi moral. Nu se poate citi sau asculta fără a rămâne
cu suflarea tăiată şi zguduit lăuntric. Însă dacă fragmentul este frumos de ascultat,
el răscoleşte sufletul cu o putere de foc spiritual irezistibilă. Regele care stă
pe tron nu pronunţă doar cuvinte de un extrem respect faţă de toţi marginalizaţii
pământului, şi de laudă faţă de cei care le-au uşurat necazurile şi poverile, dar
spune şi cuvinte cutremurătoare la adresa celor care i-au nesocotit sau trecut cu
vederea.
5. Adevărul religios absolut. Încă ceva. Nu
este o pagină religioasă ca altele sau pentru întregirea altora. Suntem în faţa nu
doar a unei răsturnări finale a istoriei, care ar putea fi considerată ca o exagerare
religioasă şi deci poate lăsa indiferent pe cel ce citeşte sau ascultă această mare
pericopă evanghelică, ci ne găsim în prezenţa unei răsturnări a tuturor ideilor şi
practicilor religioase ale oamenilor. Astfel răsturnate, vechile idei religioase
sunt strivite ca de un puternic buldozer. Este vorba de ideile celui care se gândea
că religia ar consta doar într-un raport personal al fiecărui om cu Dumnezeu, aproape
un „tu per tu”, cum se obişnuieşte a spune azi, cu Misterul sau cu Sufletul lumii. Aici
însă, în Evanghelia judecăţii din urmă, între omul credincios şi Dumnezeu stă multitudinea
celor dezmoşteniţi ai pământului care sunt prezentaţi mai interesanţi, în consideraţia
divină, nu numai decât toate frumuseţile universului, pe care omul primitiv îl considera
locuit în orice parte a sa de Dumnezeu, dar şi decât toate riturile sacre care constituie
cel dintâi tărâm realmente religios al omului.
6. Întoarcere la Principiu.
Rămâne zdrobită de trecerea buldozerului şi Legea religioasă, atunci când este separată
de Legiuitorul ei, adică de intenţiile sale, care în practica religioasă normală sunt
substituite de intenţiile celui care meditează asupra Legii. Este clar că la o asemenea
înlocuire se referea Isus când, cu referinţă la legi religioase, spunea: „Dar la
început nu era aşa”. Meditarea Evangheliei ne permite să descoperim şi să identificăm
acest „început, atât de diferit de „începuturile” religioase ale omului, şi de toate
„începuturile” lui Dumnezeu gândite de om. În pagina evanghelică de azi acest „început”
este pus în plină lumină şi rezultă că Începutul lui Dumnezeu este omul. Nu este
Natura, nu Ritul, nu Legea, dar Omul.
Misticul german Angelus Silesius
(1624-1677), care înţelesese forţa acestui adevăr, a scris: „Mare lucru este
omul! Dumnezeu îi preia natura: nu ar face-o niciodată nici chiar pentru
toţi îngerii” (din „Heruvimul călător”, cartea V); „Priveşte
ce conubiu! Dumnezeul slavei cu sufletul omului, sluga unui sclav”(din cartea IV);
„Marinarul vorbeşte despre mare,
vânătorul despre câini, vorbeşte despre aur avarul iar soldatul despre răni. Mie îmi
revine, ca îndrăgostit, să am pe buze doar numele lui Dumnezeu şi iubirea sa
(din cartea III).
Nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună cu mai mare claritate
şi simplitate în ce consistă religia; şi nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună
cu mai multă forţă că, orice ar face omul supunându-se propriei religii, chiar dacă
şi-ar sacrifica viaţa, dacă nu ar avea iubire, nu i-ar folosi la nimic.
7.
Două perspective. În ceea ce priveşte fragmentul evanghelic, privit în
ansamblul său, el poate fi examinat plecând de la două perspective diferite: cea a
severităţii şi cea a milostivirii, aşa cum a intuit Michelangelo şi a exprimat-o
cu inegalabilă artă în marea frescă a Judecăţii universale din Capela Sixtină. Dacă
textul este examinat în perspectiva severităţii divine, în faţa noastră stă
figura maiestoasă a lui Isus, care cu braţul ridicat îi respinge pe păcătoşi: „Plecaţi
de la mine!” Înţelegem atunci că atare rigoare este justificată de gravitatea păcatului,
care este o ofensă pe care omul o aduce direct lui Dumnezeu. Dacă, în schimb, acelaşi
fragment evanghelic este examinat în perspectiva îndurării, punctul focal al
marii fresce se deplasează spre Maria, care plină de angoasă se adresează Fiului ca
în acea clipă supremă să-i fie milă de oameni. Va avea? Este un interogativ
la care nu se poate răspunde imediat, dar nici examinând toată Evanghelia. Există
ceva care nu este spus în Evanghelie, dar care în baza a ceea ce este spus - poate
fi presupus, dorit, sperat şi, oricum, orice s-ar zice sau s-ar scrie în această privinţă,
va fi clarificat numai în veşnicia lui Dumnezeu.
8. Practicarea iubirii
la scară universală. Dacă de la perspectiva generală a textului coborâm
la analiza celor două părţi în care fragmentul este clar împărţit, ne dăm seama că
ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii
iubirii. Este lămurită înainte de toate, ca punct-bază a sintezei, identitatea lui
Isus, care este prezentată în aceiaşi termeni prin care în Vechiul Testament este
prezentat Dumnezeu care, înconjurat de îngerii săi, vine să-i judece pe oameni. Apoi
este afirmat că judecata din urmă a lui Dumnezeu se va desfăşura, nu asupra fidelităţii
oamenilor faţă de riturile şi legile religiilor lor, ci asupra practicării poruncii
iubirii de aproapele. Nu sunt judecaţi cei bogaţi, ca în alte pagini ale Evangheliei,
ci toţi oamenii fără nici o deosebire. Imaginile dure şi dialogul agitat între protagoniştii
marii alegorii este cel mai dramatic text din câte s-au scris vreodată pe tema mântuirii
veşnice.
Dar ceea ce surprinde în acest fragment este ieşirea, din partea
lui Isus, dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii pentru a intra în dimensiunea
universală a umanităţii răscumpărate în care toţi oamenii au o singură origine,
Creatorul, şi o singură poruncă, cea a iubirii. Trasând, într-un fel, liniile
unui ecumenism neactivat de noi încă îndeajuns, El învaţă că cine va fi avut milă
de cei mai nefericiţi dintre oameni, a intrat fără să ştie în istoria mântuirii
înfăptuite de Dumnezeu. O vom descoperi în ziua cea din urmă.
Până atunci,
putem spune că fiecare om îşi maturizează judecata ca binecuvântare sau ca blestem,
după cum se face sau nu binecuvântare pentru sărmanii care îi ies în cale. În
caz afirmativ, favoarea lui Dumnezeu care însoţeşte intrarea în lume a fiecărui om,
binecuvântarea originară însoţeşte şi intrarea în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu,
binecuvântarea escatologică.
Binecuvântarea este urmare a faptului că toţi
cei care acţionează astfel se comportă ca şi Dumnezeu, de aceea sunt proclamaţi „drepţi”.
Dumnezeu i-a îmbrăcat pe cei goi, după izgonirea din Rai. A vizitat pe cel
bolnav, a mângâiat pe cei mâhniţi. A privit la străin, la văduvă şi orfan
în istoria biblică.
9. Isus Cristos a înfăptuit lucrările Tatălui
în gradul cel mai înalt. De aceea, înviat din morţi, Fiul omului,
şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca judecător. Calea împărăţiei, potrivit Evangheliei
de azi, stă, pentru fiecare om, în atenţia şi grija de toţi cei aflaţi în nevoie.
Cine face acest lucru, ştie sau nu, lucrează la fel ca Dumnezeu. Este o cale care
îşi are prototipul său în Cristos Isus, modelul în persoană. Fiul omului se identifică
cu cei nevoiaşi, cu cei mici. Motiv de surpriză pentru toţi, drepţi şi nedrepţi.
„Când te-am văzut vreodată flămând?” Ori de câte ori aţi făcut sau nu aţi
făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut
sau nu mi-aţi făcut!
10. Situaţii pline de prezenţa lui
Dumnezeu. Foame, sete, dezrădăcinare, despuiere, boală, închisoare şi alte
situaţii de acest fel, nu par la prima vedere locuri ale prezenţei lui Dumnezeu şi
a Fiului. Dimpotrivă sugerează îndepărtare şi lipsă de viaţă, lipsă de binecuvântare.
Şi totuşi, de deschiderea faţă de aceste realităţi umane depinde destinul fiecărui
om: al celui care crede în Cristos dar şi al celui de altă religie, sau fără o religie,
precum şi a celui care crede că nu crede. Devoţiunea plină de pasiune faţă de săracul
pe care toţi îl pot vedea şi întâlni, sacramentul aproapelui - cum s-a spus - constituie
criteriul judecăţii noastre. În maximum de absenţă, se ascunde prezenţa lui Isus
până la identificarea cu cei umiliţi şi oropsiţi cu gemetele şi plânsul lor.
11.
Binecuvântarea coerenţei. În aşteptarea vie a lui Isus, Fiul omului, care va veni
să facă dreaptă judecată, comunităţile creştine nu-şi pot face iluzia că se poate
scinda şi separa mărturisirea şi celebrarea credinţei „Doamne, Doamne”, de practicarea
ei, adică de împlinirea voinţei lui Dumnezeu Tatăl, manifestată în Isus
Cristos, singurul Mântuitor al omului. Ferice de noi, dacă vom putea auzi
în momentul adevărului acel „mie mi-aţi făcut”, şi de aceea „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea
lumii” (Mt 25,34).
(RV - A. Lucaci, serviciu omiletic din 21/22 noiembrie
1993, reformulat şi întregit în 22/23 noiembrie 2008, revăzut în 19/20 noiembrie
2011)