Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste an, A: investiţi talanţii la "banca" lui Dumnezeu

(RV - 12 noiembrie 2011) E ziua Domnului. „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni”. Astfel Domnul ne inspiră curaj prin profetul Ieremia (c.29), în cântarea intrării la Liturghia acestei duminici, penultima din anul bisericesc care, după calendarul roman, se încheie duminica viitoare cu solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, în timp ce Bisericile care urmează calendarul bizantin intră pe 15 noiembrie în Postul Crăciunului.

Într-o perioadă de criză economică şi de confuzie generalizată la diferite niveluri, antifonul intrării la Liturghia duminicală este ca un balsam pentru omul rănit şi zbuciumat lăuntric acum la finele anului liturgic când lecturile biblice ne orientează mintea spre cele din urmă ale vieţii. Ele sunt o invitaţie la a arunca o privire asupra vieţii de până acum şi a proceda negreşit la o temeinică revizuire.

Viaţa este un capital inestimabil încredinţat de Dumnezeu pentru a-l administra judicios şi responsabil şi care nu trebuie irosit. Şi ştim bine că „orice zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” din partea Creatorului.

În fapt, duminică 13 noiembrie, a 33-a Duminică din Timpul liturgic ordinar, Liturghia ne prezintă Evanghelia în care Isus povesteşte parabola talanţilor.

La încheierea Anului bisericesc, Matei, evanghelistul comunităţii, propune parabola lui Isus despre stăpânul care pleacă într-o lungă călătorie şi apoi se întoarce (Mt 25,14-30). Intuim fără nici o greutate şi aproape spontan că poate fi vorba despre plecarea lui Isus din această lume la Tatăl urmată de întoarcerea lui în slavă aşa cum a promis.

Un om care, înainte de a pleca într-o călătorie, a chemat la el servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale pentru ca să le administreze: unuia 5 talanţi, altuia doi şi altuia unul. Nu ne oprim aici să calculăm valoarea talanţilor daţi de stăpân servitorilor. Este de ajuns să spunem că este vorba de sume enorme, care simbolizează bogăţiile spirituale lăsate de Isus Bisericii, şi fac să se întrevadă că mântuirea chiar a unui singur om valorează pentru Isus mai mult decât toate bogăţiile pământului.

Celui care nu a făcut să fructifice talantul primit, chiar şi cu riscul de a-l pune la bancă, îi ia totul. Iar celui care foloseşte talanţii şi câştigă încă atât cât a primit îi spune: „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău.. Căci celui care are i se va mai da şi-i va prisosi; dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua”.

Fraza aceasta: celui care s-a străduit să valorifice talanţii i se va mai da şi celui care nu a voit să valorifice talantul primit, i se va lua şi ceea ce are, este paralelă cu versetul în care e dată porunca: ”Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi”.

Parabola este clară. Stăpânul care pleacă într-o călătorie este Isus, care curând se întoarce la Tatăl; servitorii, care în diferită măsură au primit pentru administrare bunurile Domnului, sunt toţi aceia care în Biserică au îndatorirea de a folosi „darul primit pentru a se sluji unii pe alţii, ca buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu”(1Pt 4,10). Desigur, este vorba de a le investi la „banca" lui Dumnezeu, singura care nu dă faliment niciodată şi a se îmbogăţi astfel înaintea lui Dumnezeu (Cf Lc 12,21).

Ştim că nu toţi în biserică primesc aceleaşi daruri, pentru că nu toţi au în ea aceleaşi sarcini şi responsabilităţi, dar egală trebuie să fie strădania, angajarea de a folosi în serviciul altora” darurile primite. Va fi judecată de Dumnezeu orice formă de trândăvie, de dezangajare, de indiferenţă. Şi aceasta este învăţătura parabolei.

Lămuriri. Omului care a primit un singur talant, i-a fost frică de stăpân şi l-a ascuns în pământ. I-a fost teamă căci se gândea că cel care i-a dat un talant este un om aspru şi exigent, care voia profitul. Dar tocmai aici se ascunde contradicţia. Dacă el ştia că stăpânul era exigent şi voia să culeagă de unde nu a semănat, trebuia cu atât mai mult să-şi dea silinţa să facă să crească talantul primit. Dar această idee a fricii de stăpân îl blochează şi nu produce nimic. Dimpotrivă, o teamă ciudată de a pierde totul, face ca talantul său să rămână total steril. Stăpânul îi demască contradicţia şi evidenţiază astfel că frica falsifică, denaturează cunoaşterea şi închide omul în găoacea sa. Însă pentru a ne mântui, trebuie să fim întemeiaţi pe fundamentul care este Cristos, altminteri se va pierde şi acea temelie pe care unul crede că o are.

Acest servitor leneş şi insolent, şi mai ales nerecunoscător faţă de stăpânul care a avut încredere în el, este imaginea atâtor oameni, care adoptă înaintea lui Dumnezeu o poziţie contestatoare, la fel ca Adam în grădina Edenului. O atare atitudine este pedepsită imediat. Este ceea ce face stăpânul din parabolă, şi acest lucru era previzibil. Ceea ce nu era previzibil este noua destinaţie a talantului rău administrat. În fapt, stăpânul, pedepsind servitorul infidel, porunceşte: „Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi”. Cine a ştiut să administreze bine cinci talanţi făcându-i să devină zece, va şti să administreze bine şi unsprezece. Acest amănunt al parabolei este amintit de evanghelistul Matei, pentru că, probabil, în comunitatea sa nu toţi cei puşi în fruntea ei, dăduseră dovadă de fidelitate sau de eficienţă, şi în consecinţă era necesar să-i înlocuiască cu oameni de o mai mare fervoare spirituală sau cu capacităţi organizatoare mai sigure.

Este ceea ce se întâmplă şi azi. Îndată ce strădania unuia din conducerea comunităţii nu corespunde, se caută imediat persoana care a ştiut să valorifice talanţii primiţi, pentru a-i pune pe umerii săi şi pe cel de-al unsprezecelea.

Se poate întâmpla să i se spună, pentru a-l convinge: ”Comunitatea are nevoie de tine” sau „Trebuie să o faci pentru slava lui Dumnezeu”. Îl conving, îl încarcă cu treburi urgente ce revin tuturor şi apoi îl lasă singur până la sfârşit. Nota un preot cu îndelungă experienţă misionară şi pastorală: „Te vor chema profet pentru a pretinde de la tine ceea ce ei nu sunt, pentru a te duce la moarte şi a-ţi face un poster bun de atârnat pe peretele din sala mare a comunităţii”.

Tăcerea lui Dumnezeu. Cât timp stăpânul este plecat, departe de casă, se pot întâmpla de toate în mintea unui slujitor care nu a ajuns încă la maturitate religioasă. Altfel spus: când un creştin începe să considere că tăcerea lui Dumnezeu înseamnă absenţa sa, primul lucru pe care îl decide sau i se întâmplă este încetinirea sârguinţei religioase. Este vorba de o convertire inversă, căci în viaţa creştină „non progredi este regredi - a nu progresa înseamnă a regresa”, chiar fără a-şi da seama. Unui asemenea creştin misticul german Angelus Silesius (1624-1677) i-ar spune: „Ochiul care nu renunţă niciodată la plăcerea sa, rămâne în cele din urmă orbit, şi nu se mai vede pe sine” ( din „Heruvimul călător”, cartea I). Iar Isus i-ar zice: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace” (Lc 19,42).

Îndată ce se petrece încetinirea trăirii religioase, se instaurează în suflet o mare răceală, iar creştinul începe să-şi schimbe în sine imaginea despre Dumnezeu. Se deduce aceasta chiar din parabolă, din justificarea servitorului care a primit un talant: „Doamne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi culegi de unde n-ai împrăştiat sămânţa” (Mt 25,24). Servitorul se pare că se luptă acum cu Dumnezeu pe care îl consideră ca o divinitate ostilă omului, aproape ca un dumnezeu aztec care suge sângele oamenilor şi de care omul trebuie să se apere. Este începutul necredinţei, al ateismului practic. Şi câţi nu se găsesc în asemenea situaţie.

Parabola rămâne, oricum, un avertisment cu privire la timpul şi ceasul hotărât pentru venirea Domnului: va veni ca un hoţ, scrie apostolul Paul tesalonicenilor, va veni în puterea nopţii când oamenii spun:”Câtă pace, câtă linişte!” (Cf 1Tes 5,2-3). De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem, să fim treji! Fiecare la locul şi la lucrul său. Deci o aşteptare activă, lucrătoare...

Exemplul femeii desăvârşite al cărei elogiu este ţesut de înţeleptul din cartea Proverbelor 31,10-13.19-20.30-31, azi prima lectură, şi avertismentul Apostolului Pavel adresat creştinilor din Tesalonic „Ziua Domnului să nu vină fără de veste peste voi ca un hoţ”, completează lecţia despre felul cum aşteaptă creştinul venirea a doua a lui Cristos.

Ne întrebăm, ce trebuie să facem? Dar poate nu este vorba în primul rând de a face ceva ci de a asculta îndemnul lui Isus: “Rămâneţi în mine şi eu în voi; cine rămâne în mine aduce roade multe”, spune Domnul la Ioan 15,4.5b, astăzi versul la Evanghelia duminicală.

Şi, doar apoi, a aduce roade…Căci aceasta este legea fundamentală a vieţii, pentru floră şi faună, pentru plante, animale şi mai presus de toate pentru omul ca fiinţă înfometată de Dumnezeu şi după alungarea din rai.

Iar cine seamănă sau plantează, are dreptul să culeagă. Dumnezeu însuşi aşteaptă ca via să aducă roade. Dar aşa cum reiese din parabola semănătorului, nu toată sămânţa rodeşte. Apoi există şi roade rele. Pe lângă grâul bun, creşte şi neghina. Tot din parabole aflăm că cine nu aduce roadă, va fi pedepsit asemenea mlădiţelor neroditoare, care sunt tăiate şi aruncate în foc; via însăşi este dată altor viticultori, iar smochinul neroditor, şi după îngrijiri suplimentare din partea stăpânului, este tăiat.

Deci rămânând în Isus, creştinii aduc roade ale dreptăţii prin faptele bune, adevărate comori pe care nici hoţii nu le sapă, nici rugina şi nici moliile nu le rod. Sunt faptele lor bune pentru Cristos cel viu, prezent în semenii noştri, în aşa fel încât la întâlnirea cu el, să poată auzi: „mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 20). Totul, în mod simplu şi ingenios, ştiind bine că pomul bun se cunoaşte după roade.

Şi atunci, ferice de noi, dacă la venirea în slavă Domnul va putea spune personal fiecăruia: „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, ia parte la bucuria stăpânului tău!”; şi tuturor, „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii” (Mt 25,34).


(RV - A. Lucaci - material omiletic din 12 noiembrie 2005, întregit sâmbătă 12 noiembrie 2011).

Aici serviciul complet audio: