Salba de monede preţioase mereu sub ochii lui Dumnezeu simbolizat de o femeie
(RV- 3 noiembrie 2011) „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte”.
La Liturghia zilei citim pericopa din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după
sfântul Luca 15,1-10 . Capitolul în care Isus exultă pentru că mulţi păcătoşi,
după ce l-au ascultat, decid să-şi schimbe viaţa, face parte dintr-un plan didactic
ce descrie în trei parabole temele cele mai frecvente, caracteristice celui de-al
treilea evanghelist: milostivirea nemărginită al lui Dumnezeu care cheamă oamenii
la mântuire, căinţa care răscumpără până şi păcătosul cel mai înverşunat şi bucuria
care umple inima lui Dumnezeu atunci când fiii săi se întorc la el. Criticile
fariseilor.S-ar crede că fariseii şi cărturarii nu ar fi fost satisfăcuţi
de atâtea convertiri la Dumnezeu, dar nu este aşa. De fapt şi ei erau activi într-o
mişcare de reformă religioasă şi de recuperare a celor care deviaseră de la calea
lui Israel. Ei nu-i reproşau lui Isus succesul pastoral dar faptul că, pentru a-i
conduce pe păcătoşi la convertire, se pângărea intrând în casele lor şi stând la masa
lor. În alte cuvinte, îi spuneau: „Faci bine că predici păcătoşilor convertirea,
dar stai la distanţă de ei. Vei putea deveni prietenul lor doar după ce se vor converti
şi nu înainte". Se gândeau că, atât timp cât toată lumea aceea care îl urma pe Isus,
nu începea să studieze legea lui Moise, nu putea să o practice pentru că nu o cunoştea,
şi nepracticând-o, îşi crea impresia că s-a convertit la Dumnezeu şi că e pe drumul
cel bun al mântuirii. Parabolele milostivirii. Isus reacţionează cu hotărâre
în faţa acestor critici ale fariseilor. El era convins că ei limitau lucrarea lui
Dumnezeu şi concepeau mântuirea mai mult ca o cucerire a omului decât ca un dar al
lui Dumnezeu. Acest lucru, după părerea sa, era în contrast cu învăţătura lui Moise,
a profeţilor şi cu însăşi istoria lui Israel.
Păstorul lui Israel. În
acest context Isus pronunţă cele trei parabole: a oii regăsite, una din o sută; a
drahmei pierdute, una din zece; a Tatălui îndurător, numită şi a fiului risipitor,
unul din doi. Prin parabola păstorului care lasă cele 99 de oi în staul şi se duce
în căutarea oii rătăcite, Isus nu numai justifică atitudinea sa pastorală, dar aminteşte
celor care cârteau împotriva sa că în biblie Dumnezeu este numit păstor al lui Israel
şi că în cartea profetului Ezechiel Domnul Dumnezeu zice: „Iată eu însumi voi purta
grijă de oile mele şi le voi căuta,…le voi aduna din toate locurile, unde au fost
ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce
la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări…” (Ez
34,11-12.16). Încheind parabola sa, Isus spune că în cer e „mai mare bucurie
pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care
nu au nevoie de convertire”(Lc 15,7). Întrebări legitime şi realiste:
dar să fie atât de mulţi drepţi în comparaţie cu atât de puţini păcătoşi? Şi apoi,
sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din istorie şi din cele ce auzim
şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi. Dar nu ne oprim aici; miezul parabolei
este altul. Drahma cea pierdută. Din cele trei parabole ale milostivirii
relatate de Luca, poate cea a monedei de argint sau drahmei pierdute este cel mai
puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne oprim puţin asupra ei. Iată
textul, Lc 15, 8-10: „8Sau dacă o femeie are zece monede
şi pierde una dintre ele, nu aprinde oare lampa, nu mătură casa şi nu caută cu grijă
până o găseşte? 9 Iar după ce a găsit-o, cheamă prietenele
şi vecinele şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am găsit moneda de argint
pe care o pierdusem». 10 Vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii
lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte". Imediat
după parabola oii rătăcite şi găsite, Isus spune cea de-a doua parabolă din cele trei
menţionate, cea a unei femei care mătură casa pentru a găsi moneda de argint pe care
o pierduse. O observaţie importantă: este singurul
caz din Evanghelie, în care Dumnezeu este simbolizat de o femeie. Femeia mătură
casa luminată de lumina puţină ce intra pe uşă, până ce găseşte moneda şi se bucură
cu acelaşi sentimente şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care a găsit oaia care
se rătăcise. Ştim că femeile din acea vreme strângeau monedele de aur şi de argint,
le făceau o gaură şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe care şi le puneau la
gât în zilele de sărbătoare. Frumuseţea acestei parabole. Oamenii sunt deci
ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria Dei, vivens
homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul în viaţă. Însă
viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus Haereses.
IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub ochii săi.
Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă. De aceea
mare este întristarea sa dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria sa dacă
cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare, încât
ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc, acea lipsă, şi nu-şi
dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică omul păcătos. Şi atunci, încheie Isus,
„vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care
se converteşte".
(Radio Vatican, A. Lucaci, 3 noiembrie 2011, repoziţionarea
materialului din 5 noiembrie 2008)