Papa la „Angelus” în solemnitatea „Toti Sfintii”: se devine sfinţi pe căi diferite dar toţi modelându-se după chipul lui Cristos; rugăciunea pentru răposaţi nu numai utilă, ci necesară (text)

(RV - 1 noiembrie 2011) În ziua pe care Biserica o dedică tuturor sfinţilor, papa Benedict al XVI-lea, înainte de recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului” cu miile de credincioşi, romani şi pelerini, prezenţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru a vorbit despre chemarea originară la sfinţenie a fiecărui botezat şi despre comuniunea cu cei răposaţi pe care aceeaşi Biserică îi aminteşte în Liturghia sa pe 2 noiembrie.

Iată textul alocuţiunii în versiunea noastră de lucru:

Iubiţi fraţi şi surori,
Solemnitatea Tuturor Sfinţilor este o ocazie prielnică pentru a înălţa privirea de la realităţile pământeşti, ritmate de timp, la dimensiunea lui Dumnezeu, dimensiunea veşniciei şi a sfinţeniei. Liturghia ne aminteşte astăzi că sfinţenia este vocaţia originară a fiecărui botezat (Cf Lumen Gentium, 40). În fapt, Cristos, care cu Tatăl şi cu Duhul este singurul Sfânt (Cf Fap 15,4), a iubit Biserica ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine pentru ea, în scopul de a o sfinţi (Cf Ef 5,25-26). Din acest motiv toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemaţi să devină sfinţi, după afirmaţia apostolului Paul: „Aceasta, în fapt, este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes 4,3). Deci, suntem invitaţi să privim la Biserică nu în aspectul ei temporal şi uman, marcat de fragilitate, dar aşa cum Cristos a voit-o, şi anume „comuniune a sfinţilor” (Catehismul Bisericii Catolice, 946). În Crez o mărturisim „sfântă”, întrucât este Trupul lui Cristos, este mijloc de participare la sfintele Taine, în primul rând Euharistia, şi familie a Sfinţilor, ocrotirii cărora suntem încredinţaţi în ziua Botezului. Astăzi venerăm tocmai această nenumărată comunitate a Tuturor Sfinţilor, care, prin parcursurile lor diferite de viaţă, ne indică diferite căi de sfinţenie, având împreună un singur numitor comun: urmarea lui Cristos şi modelarea după chipul său, scop ultim al istoriei noastre umane. Toate stările de viaţă, în fapt, pot deveni, prin lucrarea harului şi cu angajarea şi perseverenţa fiecăruia, căi de sfinţenie.

Pomenirea credincioşilor răposaţi, căreia îi este dedicată ziua de mâine, 2 noiembrie, ne ajută să-i amintim pe cei dragi ai noştri care ne-au lăsat, şi toate sufletele în drum spre plinătatea vieţii, tocmai în orizontul Bisericii cereşti, la care solemnitatea de astăzi ne-a înălţat. Încă din primele timpuri ale credinţei creştine, Biserica de pe pământ, recunoscând comuniunea întregului trup mistic al lui Isus Cristos, a cultivat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi a oferit jertfe pentru ei. Rugăciunea noastră pentru cei morţi este de aceea nu numai utilă dar necesară, întrucât ea poate nu numai să-i ajute, dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră (Cf Catehismul Bisericii Catolice, 958). Chiar şi vizita la cimitire, în timp ce menţine legăturile de afecţiune cu cine ne-a iubit în această viaţă, ne aminteşte să toţi tindem spre o altă viaţă, dincolo de moarte. Plânsul, datorită despărţirii pământeşti, să nu prevaleze, de aceea, asupra certitudinii învierii, asupra speranţei de a ajunge la fericirea veşniciei, „momentul plin de satisfacţie, în care totalitatea ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea” (Encic. Spe salvi, 12). Obiectul speranţei noastre în fapt este a se bucura în prezenţa lui Dumnezeu în veşnicie. A promis-o Isus ucenicilor săi: „Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucuria, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22).

Fecioarei Maria, Regina tuturor Sfinţilor, să-i încredinţăm pelerinajul spre patria cerească, în timp ce invocăm pentru fraţii şi surorile răposaţi mijlocirea sa maternă.

rv/A. Lucaci