28 octombrie, Sfinţii Simon Cananeul şi Iuda Tadeu: cateheza lui Benedict al XVI-lea
dedicatè acestor doi apostoli
(RV - 28 octombrie 2011) Apostolilor Simon Cananeul şi Iuda Tadeu, sărbătoriţi
de Biserică la 28 octombrie, Papa Benedict al XVI-lea le-a dedicat cateheza
sa din cadrul audienţei generale de miercuri 11 octombrie 2006, desfăşurată în Piaţa
Sfântul Petru. Iată textul catehezei după traducerea pastoraţie.ro
Iubiţi
fraţi şi surori.
Astăzi luăm în consideraţie doi dintre cei doisprezece Apostoli:
Simon Cananeul şi Iuda Tadeu (ce nu trebuie confundat cu Iuda Iscarioteanul). Îi privim
împreună, nu doar pentru că în listele celoi Doisprezece sunt mereu menţionaţi unul
lângă altul (cfr. Mt 10,4; Mc 3,18; Lc 6,15; Fap 1,13), dar şi pentru că datele ce
ne sunt furnizate despre ei nu sunt multe, în afară de faptul că lista cărţilor Noului
Testament cuprinde o scrisoare atribuită lui Iuda Tadeu.
Simon primeşte un
epitet care variază în cele patru liste: în timp ce Matei şi Marcu în numesc „cananeul”,
Luca în schimb în numeşte „zelotul”. În realitate, cele două calificative sunt identice,
pentru că semnifică acelaşi lucru: în limba ebraică, de fapt, verbul 'qana’ înseamnă
„a fi gelos, pasionat, pătimaş” şi poate fi spus despre Dumnezeu, întrucât este gelos
pe poporul ales de el (cfr Ex 20,5), fie despre oameni care ard de zel în slujirea
Dumnezeului unic cu dăruire totală, asemenea lui Ilie (cfr. 1Re 19,10). Este foarte
posibil, deci, ca acest Simon, chiar dacă nu aparţine mişcării naţionaliste a zeloţilor,
să fie cel puţin caracterizat de un arzător zel pentru identitatea iudaică, adică
pentru Dumnezeu, pentru poporul său şi pentru Legea divină. Dacă lucrurile stau astfel,
Simon se află la antipodul lui Matei, care dimpotrivă, fiind vameş, presta o activitate
considerată pe deplin necurată. Semn evident că Isus îi cheamă pe ucenicii şi colaboratorii
săi din clase sociale şi religioase foarte diferite, fără nici o prejudecată. Pe el
îl interesează persoanele, nu categoriile sociale sau etichetele! Admirabil este că
în grupul ucenicilor săi, toţi, deşi diferiţi, trăiau împreună, depăşind dificultăţile
ce ar fi putut să existe: era Isus însuşi, într-adevăr, motivul acestei coeziuni,
cel în care toţi se regăseau uniţi. Acest fapt constituie în mod clar o lecţie pentru
noi, deseori înclinaţi să subliniem diferenţele sau măcar opoziţiile, uitând că în
Isus Cristos ne este dată puterea pentru a concilia divergenţele noastre. Menţionăm
totodată că grupul celor Doisprezece este prefigurarea Bisericii, în care trebuie
să fie loc pentru toate carismele, popoarele, rasele, toate calităţile umane, care
îşi găsesc puterea de a fi împreună şi unitatea în comuniunea cu Isus.
Cât
despre Iuda Tadeu, el este astfel numit de către tradiţie, punând împreună două nume
diferite: de fapt, în timp ce Matei şi Marcu îl numesc pur şi simplu „Tadeu” (Mt 10,3;
Mc 3,18), Luca îl numeşte „Iuda al lui Iacob” (Lc 6,16; Fap 1,13). Supranumele Tadeu
este de origine nesigură şi este explicat fie ca provenind din aramaicul tadda’, care
vrea să spună „piept” şi deci ar însemna „cu suflet mare”, sau ca şi abreviere al
unui nume grec precum „Teodor, Teodot”. Despre el se ştiu foarte puţine lucruri. Doar
Ioan menţionează o cerere de-a sa adresată lui Isus la Cina cea de Taină. Îi spune
Tadeu Domnului: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă şi nu lumii?”. Este o
întrebare de mare actualitate, pe care şi noi adresăm Domnului: de ce Cel Înviat nu
s-a arătat în toată slava sa duşmanilor săi pentru a arăta că învingătorul este Dumnezeu?
De ce s-a arătat doar ucenicilor săi? Răspunsul lui Isus este misterios şi profund.
Domnul spune: „Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi
şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,22-23). Aceasta vrea să spună
că Cel Înviat trebuie să fie văzut, perceput şi cu inima, pentru ca Dumnezeu să îşi
facă locuinţă în noi. Domnul nu apare ca şi un lucru. El vrea să intre în viaţa noastră
şi de aceea manifestarea sa este o manifestare care implică şi presupune inima deschisă.
Doar aşa îl vom vedea pe Cel Înviat.
Lui Iuda Tadeu i-a fost atribuită paternitatea
uneia dintre Scrisorile Noului Testament care sunt numite şi „catolice” întrucât nu
sunt adresate doar unei anumite Biserici locale, dar unui cerc mult mai mare de destinatari.
Ea, de fapt, este adresată „celor chemaţi, iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru
Isus Cristos” (v. 1). Preocuparea centrală a acestei scrieri este să-i pună în gardă
pe creştini faţă de cei care iau drept pretext harul lui Dumnezeu pentru a scuza propria
imoralitate şi pentru a corupe alţi fraţi prin învăţături inacceptabile, introducând
diviziuni în interiorul Bisericii „prin vedeniile lor” (v. 8), după cum caracterizează
Iuda aceste doctrine ale lor şi ideile lor aparte. El îi aseamănă chiar cu îngerii
căzuţi, şi prin cuvinte dure spune că „au urmat calea lui Cain” (v. 11). Pe deasupra,
îi cataloghează fără rezerve drept „nori fără apă, purtaţi de vânturi de ici-colo,
pomi fără rod la sfârşitul toamnei; morţi de două ori, dezrădăcinaţi, valuri furioase
ale mării care îşi spumegă neruşinarea, stele rătăcitoare cărora le este păstrată
bezna întunericului pentru veşnicie” (vv. 12-13).
Astăzi poate că nu nu mai
suntem obişnuiţi să folosim un limbaj atât de polemic, care oricum ne spune un lucru
important. În mijlocul tuturor ispitelor care există, cu toate curentele vieţii moderne,
trebuie să păstrăm identitatea credinţei noastre. Sigur, calea înţelegerii şi a dialogului,
pe care Conciliul Vatican II a păşit, trebuie urmată cu perseverenţă nezdruncinată.
Dar această cale a dialogului, atât de necesară, nu trebuie să ne facă să uităm datoria
de a reflecta şi de a evidenţia mereu cu putere reînnoită aspectele fundamentale şi
de neînlocuit ale identităţii noastre creştine. Pe de altă parte, trebuie să fim mereu
conştienţi că această identitate a noastră cere tărie, claritate şi curaj în faţa
contradicţiilor lumii în care trăim. De aceea textul epistolar continuă astfel: „Dar
voi, iubiţilor, clădiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă în Duhul Sfânt;
păstraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Cristos
spre viaţa veşnică. Pe cei care sunt şovăitori, întăriţi-i…„ (vv. 20-22). Scrisoarea
se încheie cu aceste cuvinte admirabile: „Celui care poate să vă ferească de la cădere
şi să vă prezinte înaintea gloriei sale neprihăniţi şi cu bucurie, unicului Dumnezeu,
Mântuitorului nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, glorie, mărire, tărie şi putere,
înaintea tuturor veacurilor şi acum şi în vecii vecilor! Amin” (vv. 24-25).
Se
observă bine că autorul acestor rânduri trăieşte pe deplin propria credinţă, căreia
îi aparţin realităţi mari precum integritatea morală şi bucuria, încrederea şi lauda,
fiind în întregime motivat doar de bunătatea unicului nostru Dumnezeu şi de milostivirea
Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, atât Simon Cananeul, cât şi Iuda Tadeu, să
ne ajute să redescoperim mereu din nou şi să trăim neobosit frumuseţea credinţei creştine,
ştiind să o mărturisim cu tărie şi totodată senini.