În urmă cu un an, Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către seminarişti: fiţi mesageri
ai lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor
(RV - 18 octombrie 2011) Pentru ce acest document? Cu ocazia încheierii Anului
Sfintei Preoţii, vineri 11 iunie 2010, în solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus,
Papa a dorit să se adreseze în mod specific şi viitorilor preoţi, seminariştilor,
printr-o expresie de afecţiune şi încurajare. Şi aceasta a avut loc în forma unei
Scrisori personale, luni 18 octombrie 2010, în sărbătoarea Sfântului Luca Evanghelistul. „Lumea
are nevoie de preoţi, de păstori, astăzi, mâine şi mereu, până când va exista” deoarece
„oamenii vor avea mereu nevoie de Dumnezeu, chiar în epoca dominaţiei tehnice
a lumii şi a globalizării. Va avea nevoie de Dumnezeu care ni s-a arătat în Isus
Cristos şi care ne adună în Biserica universală”, întrucât „unde omul nu-l mai percepe
pe Dumnezeu, viaţa devine goală; totul este insuficient”. În acest sens preotul este
chemat să fie mereu „mesagerul lui Dumnezeu între oameni: reafirmă Benedict al XVI-lea
într-o scrisoare către seminarişti, trimisă în cadrul încheierii Anului Sfintei Preoţii.
Papa aminteşte experienţa sa personală de seminarist, în Germania abia ieşită din
tragedia nazismului.
În afară de aceasta, Pontiful revine şi exprimă durere
pentru plaga abuzurilor sexuale în Biserică. Un fenomen distructiv şi reprobabil,
a avertizat, care nu poate totuşi să discrediteze misiunea sacerdotală.
De
la inima Papei, aşadar, la inima seminariştilor din întreaga lume. Benedict
al XVI-lea se adresează într-un stil personal tinerilor care aspiră să devină preoţi.
Aminteşte că, în decembrie 1944, când a fost chemat în serviciul militar, fiind întrebat,
a spus că vrea să devină preot. I s-a răspuns că în „noua Germanie” nazistă nu mai
era nevoie de preoţi. Dar, scrie, „ştiam” că „după enormele distrugeri aduse de acea
nebunie asupra ţării avea să fie nevoie de preoţi mai mult ca niciodată”. Acum, totul
este diferit. Şi cu toate acestea, scrie papa Benedict seminariştilor, şi astăzi „mulţi
gândesc că preoţia catolică nu este o ’profesie’ pentru viitor, dar că aparţine trecutului”.
Nu este aşa. Oamenii, de fapt, „vor avea mereu nevoie de Dumnezeu, şi în
epoca în care tehnica domină asupra lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care s-a
arătat în Isus Cristos şi care ne reuneşte în Biserica universală”. Şi adaugă: „Acolo
unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devină goală; totul este insuficient!"
Şi omul, constată cu amărăciune, „caută apoi refugiu în beţie şi în violenţă de care
tocmai tineretul este mereu ameninţat”. Iată de ce, subliniază, cine vrea să devină
preot „trebuie să fie mai presus de toate un ’om al lui Dumnezeu’”.
Un Dumnezeu,
scrie, care pentru noi „nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a
retras după ’big bang’”. De aceea, este îndemnul Pontifului, „lucrul cel mai important
în drumul spre preoţie şi în timpul vieţii preoţeşti este raportul personal cu Dumnezeu
în Isus Cristos”. Preotul, avertizează, „nu este administratorul unei asociaţii oarecare,
căreia încearcă să-i menţină şi să-i mărească numărul membrilor”. Este, în schimb,
„mesagerul lui Dumnezeu între oameni. Vrea să-i conducă la Dumnezeu şi astfel să facă
să crească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei”. Iată pentru ce, scrie Pontiful
viitorilor preoţi, „este atât de important a trăi în contact constant cu Dumnezeu”.
Anii
de seminar, este mai departe reflecţia sa, „trebuie să fie şi un timp de maturizare
umană”. Pentru preot, relevă, „este important ca el însuşi să fi lucrat pentru stabilirea
unui just echilibru între inimă şi intelect, între raţiune şi sentiment, între trup
şi suflet, şi care să fie ’integru’ din punct de vedere uman. Din acest context, continuă,
„face parte şi integrarea sexualităţii în ansamblul personalităţii”. Sexualitatea,
afirmă, „este un dar al Creatorului, dar şi o îndatorire ce priveşte dezvoltarea propriei
fiinţe umane”. Într-adevăr, „când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine
banală şi în acelaşi timp distrugătoare”. Recent, scrie Papa, „a trebuit să constatăm
cu mare neplăcere că preoţii au desfigurat slujirea lor abuzând sexual de copii şi
copii şi tineri”.
Aceşti preoţi, este amărăciunea sa, „au provocat, prin abuzurile
lor, distrugeri de care simţim profundă durere şi părere de rău”. Din această cauză,
recunoaşte, „se poate naşte întrebarea în mulţi, şi poate chiar şi în voi înşivă,
dacă este bine a deveni preot; dacă aspectul celibatului este rezonabil ca viaţă umană”.
Abuzul, însă, „care este de reprobat profund - afirmă Papa - nu poate discredita misiunea
sacerdotală, care rămâne mare şi curată”. Mulţumim lui Dumnezeu, continuă, „toţi cunoaştem
preoţi convingători, plăsmuiţi de credinţa lor, care mărturisesc că în această stare,
şi tocmai în viaţa celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, curată şi
matură”. Ceea ce s-a întâmplat, reafirmă, trebuie însă „să ne facă mai vigilenţi şi
atenţi, tocmai pentru a ne cerceta cu grijă pe noi înşine, înaintea lui Dumnezeu,
în drumul spre preoţie”. Este de aceea „sarcina părinţilor duhovnici şi a superiorilor
să-i însoţească şi să-i ajute seminarişti „în acest parcurs de discernământ”.
Papa
îşi îndreaptă gândul spre importanţa Sacramentelor în viaţa seminaristului. „Centrul
raportului nostru cu Dumnezeu şi al configurării vieţii - afirmă - este Euharistia”.
De aceea, „a o celebra cu participare interioară” trebuie să fie „centrul” tuturor
zilelor preotului. De altfel, adaugă, pentru „cuvenita celebrare euharistică este
necesar şi a învăţa să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma
ei concretă”. Şi sacramentul Pocăinţei este important, pentru că, scrie, „mă învaţă
să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi mă constrânge să fiu onest
cu mine însumi. Mă conduce la umilinţă”. Şi adaugă: „În a mă lăsa iertat, învăţ şi
să-i iert pe alţii”, „devin şi mai tolerant şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui”.
De la Papa şi un gând asupra timpului de studiu din Seminar. Este important, scrie,
a cunoaşte profund Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii şi marile Concilii, dar şi
dreptul şi filozofia. „Iubiţi studiul teologiei - adaugă - şi urmaţi-l cu sensibilitate
atentă pentru a ancora teologia în comunitatea vie a Bisericii”. Fără Biserica care
crede, de fapt, „teologia încetează de a fi ea însăşi”.
Benedict al XVI-lea
vorbeşte apoi despre pietatea populară care chiar dacă uneori „tinde spre iraţionalitate”,
„spre exterioritate”, a pătruns în inima oamenilor şi a devenit „un mare patrimoniu
al Bisericii”. Papa nu omite, în fine, să elogieze mişcările definite „un lucru magnific”.
Trebuie, însă, să fie evaluate „după modul în care toate sunt deschise spre realitatea
comună catolică, spre viaţa unicei şi comunii Biserici a lui Cristos care în toată
felurimea sa este, oricum, doar una”. Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către seminarişti
se încheie cu o încurajare, aceea de a învăţa unul de la altul, de a se îmbogăţi unul
pe altul, „în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică, acelaşi Domn”.