2011-10-18 11:50:11

În urmă cu un an, Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către seminarişti: fiţi mesageri ai lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor


(RV - 18 octombrie 2011) Pentru ce acest document? Cu ocazia încheierii Anului Sfintei Preoţii, vineri 11 iunie 2010, în solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus, Papa a dorit să se adreseze în mod specific şi viitorilor preoţi, seminariştilor, printr-o expresie de afecţiune şi încurajare. Şi aceasta a avut loc în forma unei Scrisori personale, luni 18 octombrie 2010, în sărbătoarea Sfântului Luca Evanghelistul.
„Lumea are nevoie de preoţi, de păstori, astăzi, mâine şi mereu, până când va exista” deoarece „oamenii vor avea mereu nevoie de Dumnezeu, chiar în epoca dominaţiei tehnice a lumii şi a globalizării. Va avea nevoie de Dumnezeu care ni s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica universală”, întrucât „unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devine goală; totul este insuficient”. În acest sens preotul este chemat să fie mereu „mesagerul lui Dumnezeu între oameni: reafirmă Benedict al XVI-lea într-o scrisoare către seminarişti, trimisă în cadrul încheierii Anului Sfintei Preoţii. Papa aminteşte experienţa sa personală de seminarist, în Germania abia ieşită din tragedia nazismului.

În afară de aceasta, Pontiful revine şi exprimă durere pentru plaga abuzurilor sexuale în Biserică. Un fenomen distructiv şi reprobabil, a avertizat, care nu poate totuşi să discrediteze misiunea sacerdotală.

De la inima Papei, aşadar, la inima seminariştilor din întreaga lume. Benedict al XVI-lea se adresează într-un stil personal tinerilor care aspiră să devină preoţi. Aminteşte că, în decembrie 1944, când a fost chemat în serviciul militar, fiind întrebat, a spus că vrea să devină preot. I s-a răspuns că în „noua Germanie” nazistă nu mai era nevoie de preoţi. Dar, scrie, „ştiam” că „după enormele distrugeri aduse de acea nebunie asupra ţării avea să fie nevoie de preoţi mai mult ca niciodată”. Acum, totul este diferit. Şi cu toate acestea, scrie papa Benedict seminariştilor, şi astăzi „mulţi gândesc că preoţia catolică nu este o ’profesie’ pentru viitor, dar că aparţine trecutului”.
Nu este aşa. Oamenii, de fapt, „vor avea mereu nevoie de Dumnezeu, şi în epoca în care tehnica domină asupra lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos şi care ne reuneşte în Biserica universală”. Şi adaugă: „Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devină goală; totul este insuficient!" Şi omul, constată cu amărăciune, „caută apoi refugiu în beţie şi în violenţă de care tocmai tineretul este mereu ameninţat”. Iată de ce, subliniază, cine vrea să devină preot „trebuie să fie mai presus de toate un ’om al lui Dumnezeu’”.

Un Dumnezeu, scrie, care pentru noi „nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a retras după ’big bang’”. De aceea, este îndemnul Pontifului, „lucrul cel mai important în drumul spre preoţie şi în timpul vieţii preoţeşti este raportul personal cu Dumnezeu în Isus Cristos”. Preotul, avertizează, „nu este administratorul unei asociaţii oarecare, căreia încearcă să-i menţină şi să-i mărească numărul membrilor”. Este, în schimb, „mesagerul lui Dumnezeu între oameni. Vrea să-i conducă la Dumnezeu şi astfel să facă să crească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei”. Iată pentru ce, scrie Pontiful viitorilor preoţi, „este atât de important a trăi în contact constant cu Dumnezeu”.

Anii de seminar, este mai departe reflecţia sa, „trebuie să fie şi un timp de maturizare umană”. Pentru preot, relevă, „este important ca el însuşi să fi lucrat pentru stabilirea unui just echilibru între inimă şi intelect, între raţiune şi sentiment, între trup şi suflet, şi care să fie ’integru’ din punct de vedere uman. Din acest context, continuă, „face parte şi integrarea sexualităţii în ansamblul personalităţii”. Sexualitatea, afirmă, „este un dar al Creatorului, dar şi o îndatorire ce priveşte dezvoltarea propriei fiinţe umane”. Într-adevăr, „când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală şi în acelaşi timp distrugătoare”. Recent, scrie Papa, „a trebuit să constatăm cu mare neplăcere că preoţii au desfigurat slujirea lor abuzând sexual de copii şi copii şi tineri”.

Aceşti preoţi, este amărăciunea sa, „au provocat, prin abuzurile lor, distrugeri de care simţim profundă durere şi părere de rău”. Din această cauză, recunoaşte, „se poate naşte întrebarea în mulţi, şi poate chiar şi în voi înşivă, dacă este bine a deveni preot; dacă aspectul celibatului este rezonabil ca viaţă umană”. Abuzul, însă, „care este de reprobat profund - afirmă Papa - nu poate discredita misiunea sacerdotală, care rămâne mare şi curată”. Mulţumim lui Dumnezeu, continuă, „toţi cunoaştem preoţi convingători, plăsmuiţi de credinţa lor, care mărturisesc că în această stare, şi tocmai în viaţa celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, curată şi matură”. Ceea ce s-a întâmplat, reafirmă, trebuie însă „să ne facă mai vigilenţi şi atenţi, tocmai pentru a ne cerceta cu grijă pe noi înşine, înaintea lui Dumnezeu, în drumul spre preoţie”. Este de aceea „sarcina părinţilor duhovnici şi a superiorilor să-i însoţească şi să-i ajute seminarişti „în acest parcurs de discernământ”.

Papa îşi îndreaptă gândul spre importanţa Sacramentelor în viaţa seminaristului. „Centrul raportului nostru cu Dumnezeu şi al configurării vieţii - afirmă - este Euharistia”. De aceea, „a o celebra cu participare interioară” trebuie să fie „centrul” tuturor zilelor preotului. De altfel, adaugă, pentru „cuvenita celebrare euharistică este necesar şi a învăţa să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma ei concretă”. Şi sacramentul Pocăinţei este important, pentru că, scrie, „mă învaţă să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi mă constrânge să fiu onest cu mine însumi. Mă conduce la umilinţă”. Şi adaugă: „În a mă lăsa iertat, învăţ şi să-i iert pe alţii”, „devin şi mai tolerant şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui”. De la Papa şi un gând asupra timpului de studiu din Seminar. Este important, scrie, a cunoaşte profund Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii şi marile Concilii, dar şi dreptul şi filozofia. „Iubiţi studiul teologiei - adaugă - şi urmaţi-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia în comunitatea vie a Bisericii”. Fără Biserica care crede, de fapt, „teologia încetează de a fi ea însăşi”.

Benedict al XVI-lea vorbeşte apoi despre pietatea populară care chiar dacă uneori „tinde spre iraţionalitate”, „spre exterioritate”, a pătruns în inima oamenilor şi a devenit „un mare patrimoniu al Bisericii”. Papa nu omite, în fine, să elogieze mişcările definite „un lucru magnific”. Trebuie, însă, să fie evaluate „după modul în care toate sunt deschise spre realitatea comună catolică, spre viaţa unicei şi comunii Biserici a lui Cristos care în toată felurimea sa este, oricum, doar una”. Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către seminarişti se încheie cu o încurajare, aceea de a învăţa unul de la altul, de a se îmbogăţi unul pe altul, „în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică, acelaşi Domn”.

RV/A. Lucaci








All the contents on this site are copyrighted ©.