Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio, Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict
al XVI-lea cu care se convoacă Anul credinţei
(RV - 18 ocotmbrie 2011) Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio,
Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu
care se convoacă Anul credinţei 1. "Poarta credinţei" (cf. Fap
14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica
sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul
lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece
prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe
cu Botezul (cf. Rom 6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele
de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului
Isus care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care
cred în el (cf. In 17,22). A mărturisi credinţa în Treime - Tată, Fiu şi Duh
Sfânt - echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1In
4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră;
Isus Cristos care în misterul morţii şi învierii sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt
care conduce Biserica de-a lungul secolelor în aşteptarea întoarcerii glorioase a
Domnului. 2. Încă de la începutul slujirii mele ca succesor al lui Petru am amintit
exigenţa de a redescoperi drumul credinţei pentru a pune în lumină cu tot mai mare
claritate bucuria şi entuziasmul reînnoit al întâlnirii cu Cristos. În omilia de la
sfânta Liturghie pentru începutul pontificatului meu spuneam: "Biserica în ansamblul
ei şi Păstorii în ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum pentru a-i
conduce pe oameni în afara deşertului, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui
Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate"1. Se întâmplă
de acum des ca creştinii să se preocupe mai mult pentru consecinţele sociale, culturale
şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca la un fundament
clar al trăirii comune. De fapt, acest fundament nu numai că nu mai este aşa, ci adesea
este chiar negat2. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un
ţesut cultural unitar, pe larg primit în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi
la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii,
din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane. 3. Nu putem
accepta ca sarea să devină insipidă şi lumina să fie ţinută ascunsă (cf. Mt5,13-16). Şi omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea
femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită să creadă în el
şi să ia din izvorul său din care ţâşneşte apă vie (cf. In 4,14). Trebuie să
regăsim gustul de a ne hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod
fidel, şi din pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii săi (cf.
In 6,51). De fapt, învăţătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeaşi forţă:
"Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică"
(In 6,27). Întrebarea pusă de cei care îl ascultau este aceeaşi şi pentru noi
astăzi: "Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?" (In 6,28). Cunoaştem
răspunsul lui Isus: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care
l-a trimis el" (In 6,29). Aşadar, a crede în Isus Cristos este calea pentru a putea
ajunge în mod definitiv la mântuire. 4. În lumina a toate acestea am decis să
convoc un An al credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la aniversarea a cincizeci
de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, şi se va termina în solemnitatea
Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La data de
11 octombrie 2012 se vor împlini şi cei douăzeci de ani de la publicarea Catehismului
Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, fericitul papă Ioan Paul al
II-lea3, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea
credinţei. Acest document, rod autentic al Conciliului al II-lea din Vatican, a fost
mult dorit de Sinodul Extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba
catehezei4 şi a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din
Biserica Catolică. Şi tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată
de mine, în luna octombrie din anul 2012, despre tema Noua evanghelizare pentru transmiterea
credinţei creştine. Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism
eclezial într-un timp de deosebită reflecţie şi redescoperire a credinţei. Nu este
prima dată că Biserica este chemată să celebreze un An al credinţei. Veneratul meu
predecesor slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a convocat unul asemănător în anul
1967, pentru a comemora martiriul apostolilor Petru şi Paul în al nouăsprezecelea
centenar al mărturiei lor supreme. L-a gândit ca un moment solemn pentru ca în toată
Biserică să fie "o autentică şi sinceră mărturisire a aceleiaşi credinţe"; în afară
de asta, el a voit ca aceasta să fie confirmată în manieră "individuală şi colectivă,
liberă şi conştientă, interioară şi exterioară, umilă şi sinceră"5. Se
gândea că în felul acesta Biserica întreagă putea să reia "conştiinţă exactă a credinţei
sale, pentru a o reînsufleţi, pentru a o purifica, pentru a o confirma, pentru a o
mărturisi"6. Marile tulburări care au avut loc în acel an au făcut şi mai
evidentă necesitatea unei asemenea celebrări. Ea s-a încheiat cu Mărturisirea de credinţă
a poporului lui Dumnezeu7, pentru a atesta cât de mult conţinuturile esenţiale
care de secole constituie patrimoniul tuturor celor care cred au nevoie să fie confirmate,
înţelese şi aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă
în condiţii istorice diferite de trecut. 5. În unele aspecte, veneratul meu predecesor
a văzut acest an ca o "consecinţă şi exigenţă postconciliară"8, fiind foarte
conştient de dificultăţile grave ale timpului, mai ales cu privire la mărturisirea
credinţei adevărate şi la interpretarea sa corectă. Am considerat că a iniţia Anul
credinţei în coincidenţă cu aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului
al II-lea din Vatican poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate
ca moştenire de părinţii conciliari, conform cuvintelor fericitului Ioan Paul al II-lea,
"nu-şi pierd valoarea lor şi nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite
în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative
ale Magisteriului, în cadrul Tradiţiei Bisericii... Simt mai mult ca oricând obligaţia
de a arăta conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea:
în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care
se deschide"9. Şi eu intenţionez să reafirm cu forţă ceea ce am afirmat
cu privire la conciliu la puţine luni după alegerea mea ca succesor al lui Petru:
"Dacă îl citim şi îl receptăm conduşi de o hermeneutică justă, el poate să fie şi
să devină tot mai mult o mare forţă pentru mereu necesara reînnoire a Bisericii"10.
6. Reînnoirea Bisericii trece şi prin mărturia oferită de viaţa celor care cred:
cu însăşi existenţa lor în lume creştinii sunt chemaţi de fapt să facă să strălucească
acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai conciliul, în constituţia
dogmatică Lumen gentium, afirma: "În vreme ce Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată»
(Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21) şi a venit pentru
a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul
ei oameni păcătoşi, de aceea deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare,
înaintează încontinuu pe drumul pocăinţei şi al reînnoirii. Biserica «îşi continuă
peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu», vestind pătimirea
şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului
Înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi
dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel,
deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină
lumină"11. Anul credinţei, în această perspectivă, este o invitaţie
la o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul
morţii şi învierii sale, Dumnezeu a revelat în plinătate Iubirea care mântuieşte şi
cheamă pe oameni la convertirea vieţii prin iertarea păcatelor (cf. Fap 5,31).
Pentru apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om la o viaţă nouă: "Aşadar,
am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum
Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă
nouă" (Rom 6,4). Graţie credinţei, această viaţă nouă plăsmuieşte întreaga
existenţă umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilităţii sale libere,
gândurile şi afectele, mentalitatea şi comportamentul omului sunt lent purificate
şi transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această
viaţă. "Credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,6) devine un nou criteriu de înţelegere
şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului (cf. Rom 12,2; Col 3,9-10;
Ef 4,20-29; 2Cor 5,17). 7. "Caritas Christi urget nos" (2Cor
5,14): iubirea lui Cristos umple inimile noastre şi ne stimulează să evanghelizăm.
El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia
sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Mt 28,19). Cu iubirea sa, Isus Cristos
atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp el convoacă Biserica
încredinţându-i vestirea evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta
şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări
pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei.
Din redescoperirea zilnică a iubirii sale ia forţă şi vigoare angajarea misionară
a celor care cred care nu poate dispare niciodată. De fapt, credinţa creşte atunci
când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată
ca experienţă de har şi de bucurie. Ea face rodnici pentru că lărgeşte inima în speranţă
şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: de fapt, deschide inima şi
mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul
său pentru a deveni discipolii săi. Cei care cred, atestă sfântul Augustin, "se întăresc
crezând"12. Sfântul episcop de Hippona avea motive bune să se exprime în
modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei
până când inima sa nu a găsit odihnă în Dumnezeu13. Numeroasele sale scrieri,
în care sunt explicate importanţa credinţei şi adevărul credinţei, rămân până în zilele
noastre un patrimoniu de bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt
în căutarea lui Dumnezeu să găsească parcursul corect pentru a avea acces la "poarta
credinţei". Deci numai crezând credinţa creşte şi se întăreşte; nu există altă
posibilitate pentru a avea certitudine cu privire la propria viaţă decât abandonarea,
într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care se experimentează mereu mai
mare pentru că îşi are originea sa în Dumnezeu. 8. Cu acest prilej fericit intenţionez
să-i invit pe confraţii episcopi din toată lumea să se unească cu succesorul lui Petru,
în timpul de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a comemora darul preţios
al credinţei. Am vrea să celebrăm acest An în manieră demnă şi rodnică. Va trebui
să se intensifice reflecţia despre credinţă pentru a-i ajuta pe toţi cei care cred
în Cristos să facă mai conştientă şi să revigoreze adeziunea lor la evanghelie, mai
ales într-un moment de profundă schimbare cum este aceea pe care omenirea îl trăieşte.
Vom avea oportunitatea de a mărturisi credinţa în Domnul Înviat în catedralele noastre
şi în bisericile din toată lumea; în casele noastre şi în familiile noastre, pentru
ca fiecare să simtă puternică exigenţa de a cunoaşte mai bine şi de a transmite generaţiilor
viitoare credinţa din totdeauna. Comunităţile călugăreşti ca şi cele parohiale şi
toate realităţile ecleziale vechi şi noi vor găsi, în acest An, modul de a face publică
mărturisirea Crezului. 9. Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios
aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere
şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a intensifica celebrarea credinţei în
liturgie, şi îndeosebi în euharistie, care este "culmea spre care tinde acţiunea Bisericii
şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei"14. În acelaşi
timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa.
A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate15
şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice
credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest An. Nu întâmplător, în
primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta
le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu
cuvinte dense de semnificaţie, aminteşte asta sfântul Augustin când, într-o Omilie
despre redditio symboli, încredinţarea Crezului, spune: "Simbolul sfântului
mister pe care l-aţi primit cu toţii împreună şi pe care astăzi l-aţi dat unul câte
unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame
pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul... Aşadar voi l-aţi primit şi l-aţi
dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi
în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor:
şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi în el cu inima"16.
10. Aş vrea, la acest punct, să schiţez un parcurs care să ajute la înţelegerea
în mod mai profund nu numai a conţinuturilor credinţei, dar împreună cu acestea şi
a actului cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină.
De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora
le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul permite să intrăm în interiorul acestei
realităţi atunci când scrie: "Cu inima se crede... şi cu gura se dă mărturie" (Rom
10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al
lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul
ei. Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privinţă. Sfântul Luca
relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia
câtorva femei; între ele era Lidia şi "Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie
cele spuse de Paul" (Fap 16,14). Sensul cuprins în expresie este important.
Sfântul Luca învaţă că cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute nu este suficientă
dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de har care
permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost
vestit este cuvântul lui Dumnezeu. A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că
credinţa implică o mărturie şi o angajare publice. Creştinul nu poate gândi niciodată
că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru
a trăi cu el. Şi acest "a sta cu el" introduce la înţelegerea motivelor pentru care
se crede. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea
socială a ceea ce se crede. Biserica în ziua de Rusalii arată cu toată claritatea
această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe
oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care abilitează la misiune şi întăreşte
mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă. Însăşi mărturisirea credinţei
este un act personal şi în acelaşi timp comunitar. De fapt, Biserica este primul subiect
al credinţei. În credinţa comunităţii creştine, fiecare primeşte Botezul, semn eficace
al intrării în poporul celor care cred pentru a obţine mântuirea. Aşa cum atestă Catehismul
Bisericii Catolice: "«Eu cred» este credinţa Bisericii mărturisită personal de fiecare
credincios, mai ales în momentul Botezului. «Noi credem» este credinţa Bisericii
mărturisită de episcopii reuniţi în conciliu sau mai general de adunarea liturgică
a credincioşilor. «Eu cred»: este şi Biserica Mama noastră care îi răspunde
lui Dumnezeu cu credinţa sa şi care ne învaţă să spunem «Eu cred», «Noi credem»"17.
Aşa cum se poate observa, cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială
pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi
voinţa la ceea ce este propus de Biserică. Cunoaşterea credinţei introduce la totalitatea
misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este prestat implică
aşadar că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinţei, pentru
că garant al adevărului său este însuşi Dumnezeu care se revelează şi permite să cunoaştem
misterul său de iubire18. Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul
nostru cultural atâtea persoane, deşi nerecunoscând în ele darul credinţei, sunt oricum
într-o căutare sinceră a sensului ultim şi a adevărului definitiv cu privire la existenţa
lor şi cu privire la lume. Această căutare este un autentic "preambul" la credinţă
pentru că mişcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. De fapt,
însăşi raţiunea omului are sădită exigenţa a "ceea ce are valoare şi rămâne mereu"19.
Această exigenţă constituie o invitaţie permanentă, înscrisă în mod indelebil în inima
umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar
fi venit deja în întâmpinare20. Tocmai la această întâlnire credinţa ne
invită şi ne deschide în plinătate. 11. Pentru a avea acces la o cunoaştere sistematică
a conţinuturilor credinţei, toţi pot găsi în Catehismul Bisericii Catoliceun ajutor preţios şi indispensabil. El constituie unul din roadele cele mai importante
ale Conciliului al II-lea din Vatican. În constituţia apostolică Fidei depositum,
nu întâmplător semnată cu prilejul aniversării a treizeci de ani de la deschiderea
Conciliului al II-lea din Vatican, fericitul Ioan Paul al II-lea scria: "acest catehism
va aduce o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi
ecleziale... Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii
ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei"21. Tocmai
în acest orizont Anul credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea
şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii
Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia
de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii
de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la maeştri
de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă
a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în
învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă. În
însăşi structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinţei
ajungând să atingă marile teme ale vieţii zilnice. Pagină după pagină se descoperă
că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăieşte
în Biserică. De fapt, după mărturisirea de credinţă urmează explicaţia vieţii sacramentale,
în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. Fără
liturgie şi sacramente mărturisirea de credinţă nu ar avea eficacitate, pentru că
ar fi lipsită de harul care susţine mărturia creştinilor. În acelaşi mod, învăţătura
Catehismului despre viaţa morală capătă întreaga sa semnificaţie dacă este pusă în
relaţie cu credinţa, liturgia şi rugăciunea. 12. De aceea, în acest An, Catehismul
Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinţei,
mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creştinilor, aşa de determinantă
în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregaţia pentru Doctrina
Credinţei, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o
Notă, cu care să ofere Bisericii şi celor care cred câteva indicaţii pentru a trăi
acest An al credinţei în modurile cele mai eficiente şi corespunzătoare, în slujba
credinţei şi a evanghelizării. De fapt, credinţa este supusă mai mult decât în
trecut la o serie de întrebări care provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi
astăzi, reduce domeniul certitudinilor raţionale la cel al cuceririlor ştiinţifice
şi tehnologice. Totuşi Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credinţă
şi ştiinţă autentică nu poate să fie nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă
pe căi diferite, tind la adevăr22. 13. Va fi decisiv în cursul acestui
An să se reparcurgă istoria credinţei noastre, care vede misterul insondabil al împletirii
dintre sfinţenie şi păcat. În timp ce prima evidenţiază marele aport pe care bărbaţi
şi femei l-au oferit creşterii şi dezvoltării comunităţii cu mărturia vieţii lor,
al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră şi permanentă operă de convertire
pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor. În
acest timp vom ţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, "începutul şi desăvârşirea
credinţei" (Evr 12,2): în el are împlinire orice travaliu şi dorinţă
intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii,
forţa iertării în faţa ofensei primite şi victoria vieţii în faţa golului morţii,
toate îşi au împlinire în misterul Întrupării sale, al devenirii sale om, a împărtăşirii
cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii sale. În el,
mort şi înviat pentru mântuirea noastră, găsesc lumină deplină exemplele de credinţă
care au marcat aceşti două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire. Prin credinţă
Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut în vestea că va deveni Mamă a lui Dumnezeu
în ascultarea dedicării sale (cf. Lc 1,38). Vizitând-o pe Elisabeta a înălţat
cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunăţiile pe care le săvârşea în
cei care se încred în el (cf. Lc 1,46-55). Cu bucurie şi trepidaţie l-a
născut pe Fiul său unic, menţinând intactă fecioria (cf. Lc 2,6-7). Încrezându-se
în soţul său Iosif l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de la persecuţia lui
Irod (cf. Mt 2,13-15). Cu aceeaşi credinţă l-a urmat pe Domnul
în predica sa şi a rămas cu el până pe Golgota (cf. In 19,25-27). Cu credinţă
Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf.
Lc 2,19.51), a transmis-o Celor Doisprezece reuniţi cu ea în Cenacol pentru
a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14; 2,1-4). Prin credinţă apostolii
au părăsit toate pentru a-l urma pe Învăţătorul (cf. Mc 10,28). Au crezut în
cuvintele cu care vestea împărăţia lui Dumnezeu prezentă şi realizată în persoana
sa (cf. Lc 11,20). Au trăit în comuniune de viaţă cu Isus care îi instruia cu învăţătura
sa, lăsându-le o nouă regulă de viaţă cu care vor fi recunoscuţi ca discipolii săi
după moartea sa (cf. In 13,34-35). Prin credinţă au mers în lumea întreagă,
urmând mandatul de a duce Evanghelia la toată făptura (cf. Mc16,15)
şi, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli
au fost. Prin credinţă discipolii au format prima comunitate adunată în jurul
învăţăturii apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun
ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul necesităţilor fraţilor (cf. Fap 2,42-47).
Prin credinţă martirii şi-au dăruit viaţa pentru a mărturisi adevărul evangheliei
care i-a transformat şi i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al
iubirii cu iertarea propriilor persecutori. Prin credinţă bărbaţi şi femei au
consacrat lui Cristos viaţa lor părăsind toate pentru a trăi în simplitate evanghelică
ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului care nu
întârzie să vină. Prin credinţă atâţia creştini au promovat o acţiune în favoarea
dreptăţii pentru a face concret cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de
asuprire şi un an de har pentru toţi (cf. Lc 4,18-19). Prin credinţă, în
decursul secolelor, bărbaţi şi femei de toate vârstele, al căror nume este scris în
Cartea vieţii (cf. Ap 7,9; 13,8), au mărturisit frumuseţea de a-l urma pe Domnul
Isus acolo unde erau chemaţi să dea mărturia faptului că sunt creştini: în familie,
în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi slujirilor la care au
fost chemaţi. Prin credinţă trăim şi noi: prin recunoaşterea vie a Domnului Isus,
prezent în existenţa noastră şi în istorie. 14. Anul credinţei va fi şi o ocazie
propice pentru a intensifica mărturia carităţii. Aminteşte sfântul Paul: "Iar acum
rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea
este iubirea" (1Cor 13,13). Prin cuvinte şi mai puternice - care din totdeauna
îi angajează pe creştini - apostolul Iacob afirma: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva
spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă
un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva
dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le
daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este
moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte;
arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»" (Iac
2,14-18). Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi
un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc,
aşa încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. De fapt, nu puţini creştini
îşi dedică viaţa lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus ca
aceluia care este primul spre care trebuie mers şi cel mai important care trebuie
susţinut, pentru că tocmai în el se reflectă însuşi chipul lui Cristos. Graţie credinţei
putem recunoaşte în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. "Tot ceea
ce aţi făcut unui dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt
25,40): acest cuvinte ale sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat şi o invitaţie
perenă de a dărui din nou acea iubire cu care El se îngrijeşte de noi. Credinţa permite
să-l recunoaştem pe Cristos şi însăşi iubirea lui ne stimulează să-l ajutăm ori de
câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieţii. Susţinuţi de credinţă, să privim
cu speranţă la angajarea noastră în lume, aşteptând "ceruri noi şi un pământ nou în
care va locui dreptatea" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1). 15. Ajungând
de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei să "caute
credinţa" (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf.
2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru
ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite
să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru
noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa
angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume.
De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor
care, luminaţi în minte şi în inimă de Cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă
inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu
are sfârşit. "Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit" (2Tes
3,1): fie ca acest An al credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul
pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei
iubiri autentice şi durabile. Cuvintele apostolului Petru aruncă o ultimă fâşie de
lumină asupra credinţei: "Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp,
trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre,
mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă,
mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi;
fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită,
încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Pt
1,6-9). Viaţa creştinilor cunoaşte experienţa bucuriei şi pe cea a suferinţei. Câţi
sfinţi au trăit singurătatea! Câţi credincioşi, şi în zilele noastre, sunt încercaţi
de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar vrea să asculte glasul său mângâietor! Încercările
vieţii în timp ce permit să înţelegem misterul crucii şi să participăm la suferinţele
lui Cristos (cf. Col 1,24), sunt preludiu la bucuria şi la speranţa la care
conduce credinţa: "atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor12,10).
Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul şi moartea. Cu această
încredere sigură ne încredinţăm lui: El, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea
celui rău (cf.Lc 11,20) şi Biserica, comunitate vizibilă a milostivirii
sale, rămâne în el ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl. Să încredinţăm
Mamei lui Dumnezeu, proclamată "fericită" pentru că "a crezut" (Lc 1,45), acest
timp de har. Dat la Roma, la "Sfântul Petru", 11 octombrie din anul 2011, al şaptelea
de pontificat. Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note 1 Omilia pentru începutul slujirii petrine a episcopului
de Roma (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710. 2 Cf. Benedict al XVI-lea,
Omilia la sfânta Liturghie de la Terreiro do Paço, Lisabona (11 mai 2010): Insegnamenti
VI,1 (2010), 673. 3 Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică
Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 113-118. 4 Cf.
Raport final al Celui de-al Doilea Sinod Extraordinar al Episcopilor (7 decembrie
1985), II, B, a, 4, în: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, nr. 1797. 5
Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Petrum et Paulum apostolos, la al XIX-lea centenar
al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul (22 februarie 1967): AAS 59 (1967),
196. 6 Ibid., 198. 7 Paul al VI-lea, Solemnă Mărturisire
de credinţă, Omilie pentru celebrarea celui de-al XIX-lea centenar al martiriului
sfinţilor apostoli Petru şi Paul, la încheierea "Anului credinţei" (30 iunie 1968):
AAS 60 (1968), 433-445. 8 ID., Audienţa generală (14 iunie 1967): Insegnamenti
V (1967), 801. 9 Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio
ineunte (6 ianuarie 2001), 57: AAS 93 (2001), 308. 10 Discurs adresat
Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 52. 11 Conciliul
Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium,
8. 12 De utilitate credendi, 1,2. 13 Cf. Augustin de
Hippona, Confesiuni, I,1. 14 Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican,
Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 10. 15 Cf.
Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS
86 (1994), 116. 16 Sermo 215,1. 17 Catehismul Bisericii
Catolice, 167. 18 Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia
dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic
al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 5.
19 Benedict al XVI-lea, Discurs la Collège des Bernardins, Paris (12
septembrie 2008): AAS 100 (2008), 722. 20 Cf. Augustin de Hippona,
Confesiuni, XIII, 1. 21 Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică
Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 şi 117. 22
Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 34 şi106: AAS
91 (1999), 31-32, 86-87.