Cine ştie cui îi aparţine, dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, fără a nesocoti îndatoririle civile: Consideraţii omiletice la Duminica XXIX-a din Timpul ordinar, An A

(RV - 11 octombrie 2011) E ziua Domnului. În Duminica a XXIX-a din Timpul de peste an Liturghia ne propune Evanghelia după Sfântul Matei 22,15-21 despre discuţia deschisă de farisei cu Isus referitoare la tributul cuvenit împăratului.
„În acel timp, fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe Isus în vorbă. Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii lui Irod, care i-au zis: "Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?" Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns: "Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? Arătaţi-mi moneda cu care plătiţi tributul". Ei i-au prezentat un dinar. El i-a întrebat: "Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?" "Ale împăratului", i-au răspuns ei. Atunci el le-a zis: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"

1 - Tributul pentru împărat. Este singura dată când Isus tratează o temă politică. Şi nu putem uita că răspunsul dat de Isus a marcat toată istoria Occidentului creştin şi a Europei. Acest "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" a împiedecat de-a lungul secolelor fuziunea celor două ordini, a împiedecat creştinilor idolatrizarea formelor politice şi statele şi supunerea Bisericii puterilor lumeşti. Dar, stabilind un primat, a sugerat în acelaşi timp necesitatea unei legături care totuşi nu nesocoteşte deosebirea.

Prima întrebare este aceasta: pentru care motiv i s-a cerut lui Isus să se pronunţe dacă trebuie plătit sau nu tribut împăratului? Evangheliştii Matei şi Marcu spun că „pentru a-l prinde în vorbă” iar Luca adaugă: „şi să-l dea pe mâna autorităţii şi a puterii guvernatorului” (20,20). O explicaţie: tributul împăratului, în greacă kensos, în latină census, era o taxă pro capite, pe cap de locuitor, corespunzătoare unui dinar roman de argint.

Dar unii s-ar putea întreba: „Pentru ce atâta zel pentru fiscul şi pentru autoritatea Romei? Trebuie precizat că toţi evreii, din orice grupare religioasă sau politică ar fi fost, cu greu suportau această taxă, şi nu doar pentru motivul că alimenta visteria ocupanţilor romani, ci mai ales pentru că pe dinarul de argint, cu care trebuia plătit tributul, era reprezentat chipul împăratului Tiberiu, purtând în jurul capului inscripţia latină: „Tiberius Caesar divi Augusti filius Augustus”, adică „Tiberiu Cezar August fiul divinului August”. Formula a fost mereu considerată de evrei ca blasfematore, ca o încălcare a primei porunci din decalog care spune: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Ex 20,3-4).

Deci dacă toţi, chiar cei mai porniţi împotriva Romei, plăteau tributul, o făceau ca să nu aibă neajunsuri din partea autorităţii romane, dar şi pentru că se citeşte în cartea Ecleziastului 8,2: „Ascultă de porunca regelui din pricina jurământului făcut lui Dumnezeu”. De altfel şi apostolul Paul va scrie Romanilor: „Cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, iar cei răzvrătiţi vor primi condamnarea” (Rom 13,2).

2.- Dacă eşti Mesia, desfiinţează tributul plătit împăratului. Deci pentru ce emisarii sinedriului i-au cerut lui Isus să spună: „Este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?”. Nu este de ajuns să se răspundă că voiau să-l descalifice în faţa poporului, dacă ar fi răspuns că da; sau să-l compromită în faţa autorităţii romane, dacă ar fi răspuns că nu. Pentru a înţelege întrebarea, trebuie să avem în vedere faptele premergătoare, cele petrecute mai înainte care o pregătesc şi o justifică.

Isus contestase cultul de la templu în numele drepturilor încălcate ale lui Dumnezeu. Numai Mesia ar fi putut acţiona în acest mod, şi de aceea şefii sinedriului îl întrebaseră: „Cu ce autoritate ai făcut-o?” (Mc 11,28). În afară de aceasta, în povestirea parabolei viticultorilor ucigaşi, Isus spusese că este „fiul preaiubit al lui Dumnezeu, urmaşul său” (Mc 12,6-7) şi piatra unghiulară a împărăţiei sale (v.10). În alte cuvinte, se declarase Mesia.

Şi iată cum se punea întrebarea: „Dacă eşti cu adevărat ceea ce afirmi, trebuie să începi instaurarea împărăţiei mesianice abolind toate împărăţiile pământului cu toate legile şi taxele lor. Dacă nu o faci, eşti doar un impostor, care tulbură ordinea în oraş şi la templu dându-se mare în faţa poporului, dar care se dovedeşte un fricos în faţa puternicei stăpâniri a imperiului roman”.

3. - Lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Isus a răspuns la întrebarea privind fiscul spunând: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" (v.17). Cerând să i se arate moneda tributului, Isus punea problema proprietăţii: „Ale cui sunt chipul şi inscripţia?” Şi după ce a formulat interogativul asupra proprietăţii, a prezentat imediat necesitatea restituirii.

Cu acest răspuns, a calificat înainte de toate aşteptarea mesianică în sens religios eliberând-o de amestecuri politice, şi acest lucru explică admiraţia pe care a trezit-o în cei prezenţi, cărora nu le plăcea să vadă rezolvarea problemelor religioase mereu pe criterii politice, de opoziţie sistematică faţă de autoritatea romană.

În al doilea rând, a reaşezat în dimensiunile sale exacte termenii raportului dintre Dumnezeu şi guvernele umane: cum poate un puternic al pământului să pericliteze cu drepturile sale fiscale suveranitatea fără egal al lui Dumnezeu?

Numai atunci când împăratul vrea să ia locul lui Dumnezeu în inima credincioşilor, se impune opţiunea de a-i rezista, după cum este scris: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora” (Mt 4,10; Dt 6,13). Noi suntem proprietatea lui Dumnezeu. „Moneda lui Cristos este omul; în ea se află chipul lui Cristos…numele lui Cristos…beneficiile lui Cristos”, a scris Sf. Augustin (Serm. 90,10,116). Fiind noi proprietatea lui Dumnezeu, posesia sa, a ne da Lui pe noi înşine înseamnă o restituire, un a reda. Omul care ştie „al cui este”, poate concepe această restituire şi re-dăruire ca ceva cu totul corespunzător originii şi naturii sale. Omul care nu mai ştie „al cui este” e absolut incapabil de adevărată dăruire de sine, simţind dăruirea ca o pierdere, o posibilă dispariţie.

4. - "Autentica laicitate nu înseamnă a face abstracţie de dimensiunea religioasă", afirma Benedict al XVI-lea la audienţa generală din 17 septembrie 2008. "Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu". Plecând de la celebrele cuvinte ale lui Isus, Papa a subliniat că chiar pe baza rolului civilizator al Bisericii, s-a maturizat exigenţa unei deosebiri sănătoase între sfera politică şi cea religioasă. „Dacă pe monedele romane era întipărită efigia Cezarului şi de aceea la el trebuiau să meargă, în inima omului este, însă, amprenta Creatorului, singurul Domn al vieţii noastre. Autentica laicitate nu înseamnă, de aceea, a face abstracţie de dimensiunea spirituală, ci a recunoaşte că tocmai aceasta, în mod radical, este garanţia libertăţii noastre şi a autonomiei realităţilor pământeşti, graţie glasului Înţelepciunii creatore pe care conştiinţa umană ştie să o primească şi să o pună în faptă".

Şi încă ceva. Astăzi se încheie protocoale de cooperare şi acorduri între Biserici şi State în domenii de atribuţie mixtă, statală şi bisericească - căsătorie, educaţia civilă şi religioasă etc. - , în timp ce se recunosc şi se delimitează respectivele sfere de influenţă. Nu este vorba de înţelegeri sau acorduri perfecte, şi ar fi mai bine dacă oamenii ar coexista paşnic şi nu ar fi nevoie de acorduri de nici un fel. Dar, întrucât oamenii sunt gata să se lupte şi pentru inepţii, sunt bine venite asemenea înţelegeri şi protocoale, chiar dacă imperfecte.

5. - Revenim. Inima lui Isus este o inimă de maestru care „învaţă după adevăr calea lui Dumnezeu”. Pus la încercare din partea fariseilor şi adepţilor lui Irod, divinul învăţător îi învaţă să discearnă realităţile pământeşti de cele cereşti şi să fie în stare să acorde fiecăreia justa sa valoare. Pe Isus îl interesează să-i facă pe ascultători să înţeleagă nu atât acel „daţi Cezarului ce este al Cezarului”, cât mai degrabă „daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Şi ce nu este al lui Dumnezeu? Omul însuşi aparţine lui Dumnezeu, căci este chipul său. De aceea, impozitul pe care creatura trebuie să-l dea Creatorului este acela de a-l iubi mai presus de orice, de a-i da cu adevărat primul loc în viaţă, de a-l recunoaşte ca Stăpân al propriei vieţi. Autoritatea lui Isus spre deosebire de cea omenească nu înseamnă dominare, samavolnicie subjugare, dar este slujire, iubire, smerenie. Este forţa care eliberează omul de duplicitatea inimii şi îl pune în faţa responsabilităţilor şi a vocaţiei sale celei mai înalte: aceea de a fi în creaţie reflexul bunătăţii şi măreţiei lui Dumnezeu.

Inimă a lui Isus, eliberează-ne de duplicitatea inimilor noastre şi dă-ne relaţia onestă de viaţă cu Dumnezeu şi cu fraţii!

(RV - A. Lucaci, reluarea, cu unele adăugiri, a materialului omiletic din 18 octombrie 2008)