În „golul” aparent al tăcerii se descoperă „plinătatea” prezenţei lui Dumnezeu: a
subliniat Papa Benedict al XVI-lea la recitarea rugăciunii canonice de seară cu monahii
certozini la Mănăstirea din Serra San Bruno
(RV - 10 octombrie 2011) Etapa concluzivă a primei călătorii a lui Benedict al
XVI-lea duminică 9 octombrie în regiunea Calabria din sudul Italiei, a fost celebrarea
Vesperelor - a rugăciunii canonice de seară în biserica „Certozei”-
a Mănăstirii monahilor certozini din Serra San Bruno. Primit la sosire
de priorul milenarei mănăstirii părintele Jacques Dupont, şi însoţit în biserica Sfinţii
Ştefan şi Bruno, Papa a condus recitarea Vesperelor împreună cu cei 16 monahi certozini,
în cadrul căreia a amintit şi descris carisma „Certozei”: „retrăgându-se în tăcere
şi în singurătate, omul” descoperă - în acele gol aparent - „Plinătatea”, adică prezenţa
lui Dumnezeu.
Este vorba despre o tăcere - a spus - pe care societatea „zgomotoasă”
de azi, atât de invadată de mass-media, adesea nu o înţelege şi se teme de ea, întrucât
o percepe ca un „gol”, ca un „vid”. Astăzi - a subliniat Papa - suntem în faţa
unui soi de „mutaţie antropologică” ce face ca unele persoane
să nu mai fie în stare „să rămână îndelung în tăcere şi în solitudine”.
Dar
să ascultăm serviciul trimisei noastre, Emanuela Campanile: • Cu recitarea
Vesperelor în Certoza Sfântul Bruno, vizita pastorală a lui Benedict al XVI-lea s-a
încheiat. Papa a fost primit în milenara mănăstire întemeiată de Sfântul Bruno de
smerenia adâncă a monahilor certozini cărora Papa le-a răspuns relevând semnele legăturii
profunde dintre Petru şi Bruno: • Vin la voi astăzi şi aş vrea ca această
întâlnire a noastră să pună în relief o legătură profundă care există între Petru
şi Bruno, între serviciul pastoral pentru unitatea Bisericii şi vocaţia contemplativă
a Bisericii.
Comuniunea bisericească, în fapt, are nevoie de o forţă interioară,
acea forţă pe care cu puţin mai înainte, părintele Prior a amintit-o citând expresia
„captus ab Uno”, cu referire la Sfântul Bruno: „prins, captat de Unul”, de
Dumnezeu. „Unus potens per omnia”, cum am cântat la Imnul Vesperelor. Slujirea
Păstorilor trage din comunităţile contemplative o limfă spirituală ce vine de la Dumnezeu.
Adresându-se
celor 16 monahi care alcătuiesc în prezent comunitatea Certozei, Pontiful a amintit
un îndemn al fondatorului lor Sfântul Bruno: „Fugitiva relinquere et aeterna captare”:
a abandona realităţile care trec în fugă şi a căuta să le captezi pe cele veşnice.
În
această expresie din scrisoarea pe care întemeietorul vostru a adresat-o Prevostului
din Reims, Rudolf, este închis nucleul spiritualităţii voastre (Cf Lettera a Rodolfo,
13): dorinţa puternică de a intra în uniune de viaţă cu Dumnezeu, abandonând tot restul,
tot ceea ce împiedică această comuniune şi lăsându-se captivat de iubirea lui Dumnezeu
pentru a trăi numai din această iubire. • Dragi fraţi, voi aţi găsit
comoara ascunsă, mărgăritarul de mare valoare (Cf Mt 13,44-46); aţi răspuns
în mod radical la invitaţia lui Isus: „Dacă vrei să fi desăvârşit, mergi, vinde tot
ce ai, dă săracilor şi vei avea o comoară în cer; şi apoi vino şi urmează-mă!” (Mt
19,21).
Fiecare mănăstire - de bărbaţi sau de femei - este o oază în care,
prin rugăciune şi meditaţie, se sapă necontenit fântâna adâncă din care se scoate
„apa vie” pentru setea noastră cea mai profundă.
Vizita Succesorului lui
Petru în această „Certoză” - mănăstire certozină - vrea să vă întărească nu numai
pe voi, care trăiţi aici, dar întregul Ordin în misiunea sa, mai actuală ca niciodată
şi semnificativă în lumea de azi.
Progresul tehnic, marcat în domeniul transporturilor
şi comunicaţiilor, a făcut viaţa omului mai confortabilă, dar şi mai agitată, uneori
convulsivă. Oraşele sunt aproape întotdeauna zgomotoase; rareori în ele e tăcere,
pentru că un zgomot de fond rămâne mereu, în unele zone chiar şi noaptea. În ultimele
decenii, apoi dezvoltarea mijloacelor de comunicaţiei a difuzat şi amplificat un fenomen
care deja se profila în anii Şaizeci: virtualul care riscă să predomine asupra
realităţii. Din ce în ce mai mult, chiar fără a-şi da seama, persoanele sunt cufundate
într-o dimensiune virtuală, din cauza unor mesaje audiovizuale care le însoţesc viaţa
de dimineaţa până seara. Cei mai tineri care s-a născut deja în această condiţie,
par să vrea să umple cu muzică şi imagini orice moment gol, aproape de teama de a
simţi, întocmai, acest gol. Este vorba despre o tendinţă care a existat mereu,
în special în rândul tinerilor şi în contextele urbane mai dezvoltate, dar astăzi
ea a atins un atare nivel încât face să se vorbească despre mutaţie antropologică.
Unele persoane nu mai sunt capabile să rămână îndelung în tăcere şi în singurătate.
Am
dorit să fac aluzie la această condiţie socio-culturală, pentru că ea pune în relief
carisma specifică a Mănăstirii certozine, ca un dar preţios pentru Biserică şi umanitate
întreagă. Aş rezuma-o astfel: retrăgându-se în tăcere şi în solitudine omul, pentru
a spune aşa, se „expune” realului în nuditatea sa, se expune acelui „gol” aparent
la care mă refeream mai înainte, pentru a experimenta în schimb Plinătatea prezenţei
lui Dumnezeu, a Realităţii celei mai reale care există, şi care stă dincolo de dimensiunea
sensibilă.
Este o prezenţă perceptibilă în orice creatură: în aerul pe care
îl respirăm, în lumina pe care o vedem şi care ne încălzeşte, în iarbă, în pietre…Dumnezeu,
Creator omnium, prin orice lucru, dar este dincolo, şi tocmai de aceea este
fundamentul a toate. • Monahul, lăsând totul, pentru a spune astfel
„riscă”: se expune singurătăţii şi tăcerii pentru a nu trăi din altceva decât din
esenţial, şi tocmai în trăirea din esenţial află şi o profundă comuniune
cu fraţii, cu orice om.
Cineva ar putea crede că este suficient a
veni aici pentru a face acest „salt”. Dar nu este aşa. Această vocaţie, ca
orice vocaţie, găseşte răspuns într-un parcurs, în căutarea de o viaţă întreagă. Nu
ajunge în fapt să te retragi într-un loc ca acesta pentru a învăţa să stai în prezenţa
lui Dumnezeu.
Aşa cum în căsătorie nu ajunge a celebra Sacramentul pentru
a de veni efectiv una, dar este nevoie de a lăsa ca harul lui Dumnezeu să lucreze
şi de a parcurge împreună cotidianul vieţii conjugale, la fel a deveni monahi cere
timp, exerciţiu, răbdare, „într-o constantă vigilenţă divină - cum afirma Sfântul
Bruno - aşteptând întoarcerea Domnului pentru a-i deschide uşa” (Lettera a Rodolfo,
4); şi tocmai în aceasta consistă frumuseţea fiecărei vocaţii în Biserică: a da timp
lui Dumnezeu să lucreze cu Duhul său şi propriei umanităţi să se formeze, să crească
după măsura maturităţii lui Cristos, în acea stare specială de viaţă. În Cristos există
totul, plinătatea; noi avem nevoie de timp pentru a face să devină a noastră una
din dimensiunile misterului său. Am putea spune că acesta este un drum de transformare
în care se actualizează şi se manifestă misterul învierii lui Cristos în noi, mister
la care ne-a chemat seara aceasta Cuvântul lui Dumnezeu în Lectura biblică., luată
din Scrisoarea către Romani: Duhul Sfânt, care l-a înviat pe Isus din morţi, şi care
va da viaţa şi trupurilor noastre muritoare (Cf Rom 8,11), este acela care
lucrează şi configurarea noastră cu Cristos după chemarea fiecăruia, un drum care
porneşte de la izvorul botezului până la moarte, trecerea spre casa Tatălui.
Uneori,
în ochii lumii, pare imposibil a rămâne pentru toată viaţa într-o mănăstire, dar în
realitate toată viaţa abia că este suficientă pentru a intra în această uniune cu
Dumnezeu, în acea realitate esenţială şi profundă care este Isus Cristos.
De
aceea am venit aici, iubiţi Fraţi, care formaţi Comunitatea certozină de la
Serra San Bruno! Pentru a vă spune că Biserica are nevoie de voi, şi că voi aveţi
nevoie de Biserică. Locul vostru nu este marginal: nici o vocaţie nu este marginală
în Poporul lui Dumnezeu: suntem un unic trup, în care fiecare membru este important
şi are aceeaşi demnitate şi este inseparabil de totul. Şi voi, care trăiţi într-o
izolare voluntară, sunteţi în realitate în inima Bisericii, şi faceţi să curgă prin
vinele sale sângele curat al contemplaţiei şi iubirii lui Dumnezeu.
Papa
a reflectat asupra motoului Ordinului certozin: Stat Crux dum volvitur orbis. •
Crucea lui Cristos este punctul ferm, în mijlocul schimbărilor şi răsturnărilor lumii.
Viaţa într-o „Certoză” este părtaşă la stabilitatea Crucii, care este aceea a lui
Dumnezeu, a iubirii sale fidele. Rămânând puternici uniţi cu Cristos, precum mlădiţele
cu Viţa, şi voi, Fraţi Certozini, sunteţi asociaţi la misterul său de mântuire, asemenea
Fecioarei Maria, care lângă Cruce „stabat”, unită cu Fiul în aceeaşi dăruire
de iubire.
Astfel, asemenea Mariei şi împreună cu ea, şi voi sunteţi altoiţi
profund în misterul Bisericii, sacrament de uniune a oamenilor cu Dumnezeu şi între
ei. În aceasta voi sunteţi şi în mod special uniţi cu ministerul meu.
Să vegheze
deci peste voi Maica Preasfântă a Bisericii, şi Sfântul Părinte Bruno să binecuvânteze
mereu din Cer Comunitatea voastră.