Papa la celebrarea vesperală în biserica Mănăstirii certozine - "Certoza" din Serra San Bruno: tăcerea şi singurătatea în viaţa contemplativă elogiate de Pontif; seara întoarcerea în Vatican

(RV - 9 octombrie 2011) La intrarea în Mănăstirea certozină din Serra San Bruno, Pontiful a fost primit duminică după amiază de priorul acesteia, părintele Jacques Dupont şi condus în biserica mănăstirii Sfinţii Ştefan şi Bruno pentru celebrarea orei Vesperelor - rugăciunea canonică de seară, împreună cu călugării certozini.
La terminarea rugăciunii corale, Sfântul Părinte a întâlnit în Refectoriul monastic Comunitatea Certozinilor, a semnat în Cartea Oaspeţilor iluştri şi a vizitat o chilie şi infirmeria „Certozei”.

În jurul orei 19.15, Papa Benedict a lăsat mănăstirea, şi de la aeroportul sportiv „La Quercia” din Serra San Bruno s-a transferat la aeroportul din Lamezia Terme. Aici la ora 20.00, în program, scurta ceremonie de rămas bun de la personalităţile care l-au primit la sosire, şi apoi plecarea spre Roma cu sosirea la aeroportul Ciampino prevăzută pentru ora 20.45.

Dar să revenim la celebrarea vesperală din Biserica Sfinţii Ştefan şi Bruno a renumitei mănăstiri certozine din Serra San Bruno, în Calabria.
„Mulţumesc Domnului că m-a condus în acest loc de credinţă şi de rugăciune, „Certoza” - Mănăstirea certozină din Serra San Bruno, a spus Papa Benedict la începutul predicii. A reînnoit salutul pentru arhiepiscopul de Catanzaro-Squillace, şi s-a adresat cu mare afecţiune Comunităţii Certozine, fiecărui membru, începând de la priorul Jacques Dupont pe care l-a rugat să facă să parvină un gând de recunoştinţă şi binecuvântare Ministrului General şi Monahiilor Ordinului.

Pontiful a subliniat că vizita sa se înscrie pe linia unor semne de puternică comuniune dintre Sediul Apostolic şi Ordinul Certozin, petrecute în decursul secolului trecut. În 1924 Papa Pius al XI-lea a emanat o Constituţie Apostolică prin care a aprobat Statutele Ordinului, revăzute în lumina Codului de Drept Canonic. În mai 1984, Fericitul Ioan Paul al II-lea a adresat Ministrului General o Scrisoare specială, cu ocazia celui de-al nouălea centenar al fondării de către Sfântul Bruno a primei comunităţi la Chartreuse, aproape de Grenoble în Franţa. La 5 octombrie a aceluiaşi an, iubitul meu predecesor a venit aici, iar amintirea trecerii sale printre aceste ziduri este încă vie. Pe făgaşul acestor evenimente trecute, dar mereu actuale, vin la voi astăzi şi aş vrea ca această întâlnire a noastră să pună în relief o legătură profundă care există între Petru şi Bruno, între serviciul pastoral pentru unitatea Bisericii şi vocaţia contemplativă a Bisericii. Comuniunea bisericească, în fapt, are nevoie de o forţă interioară, acea forţă pe care cu puţin mai înainte, părintele Prior a amintit-o citând expresia „captus ab Uno”, cu referire la Sfântul Bruno: „prins, captat de Unul”, de Dumnezeu. „Unus potens per omnia”, cum am cântat la Imnul Vesperelor. Ministerul Păstorilor trage din comunităţile contemplative o limfă spirituală ce vine de la Dumnezeu.

„Fugitiva relinquere et aeterna captare”: a abandona realităţile care trec în fugă şi a căuta să captezi cele veşnice. În această expresie din scrisoarea pe care întemeietorul vostru a adresat-o Prevostului din Reims, Rudolf, este închis nucleul spiritualităţii voastre (Cf Lettera a Rodolfo, 13): dorinţa puternică de a intra în uniune de viaţă cu Dumnezeu, abandonând tot restul, tot ceea ce împiedică această comuniune şi lăsându-se captivat de iubirea lui Dumnezeu pentru a trăi numai din această iubire. Dragi fraţi, voi aţi găsit comoara ascunsă, mărgăritarul de mare valoare (Cf Mt 13,44-46); aţi răspuns în mod radical la invitaţia lui Isus: „Dacă vrei să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea o comoară în cer; şi apoi vino şi urmează-mă!” (Mt 19,21). Fiecare mănăstire - de bărbaţi sau de femei - este o oază în care, prin rugăciune şi meditaţie, se sapă necontenit fântâna adâncă din care se scoate „apa vie” pentru setea noastră cea mai profundă.

Dar „Ceretoza” este o oază specială, unde tăcerea şi singurătatea sunt păzite cu deosebită grijă, după forma de viaţă iniţiată de Sfântul Bruno şi rămasă neschimbată în decursul secolelor. „Locuiesc în deşert cu fraţii”, este fraza sintetică pe care o scria fondatorul vostru (Lettera a Rodolfo, 4).

Vizita Succesorului lui Petru în această „Certoză” - mănăstire certozină - vrea să vă întărească nu numai pe voi, care trăiţi aici, dar întregul Ordin în misiunea sa, mai actuală ca niciodată şi semnificativă în lumea de azi.

Progresul tehnic, marcat în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor, a făcut viaţa omului mai confortabilă, dar şi mai agitată, uneori convulsivă. Oraşele sunt aproape întotdeauna zgomotoase; rareori în ele e tăcere, pentru că un zgomot de fond rămâne mereu, în unele zone chiar şi noaptea. În ultimele decenii, apoi dezvoltarea mijloacelor de comunicaţiei a difuzat şi amplificat un fenomen care deja se profila în anii Şaizeci: virtualul care riscă să predomine asupra realităţii. Din ce în ce mai mult, chiar fără a-şi da seama, persoanele sunt cufundate într-o dimensiune virtuală, din cauza unor mesaje audiovizuale care le însoţesc viaţa de dimineaţa până seara. Cei mai tineri care s-au născut deja în această condiţie, par a voi să umple cu muzică şi imagini orice moment gol, aproape de teama de a simţi, întocmai, acest gol. Este vorba despre o tendinţă care a existat mereu, în special în rândul tinerilor şi în contextele urbane mai dezvoltate, dar astăzi ea a atins un atare nivel încât face să se vorbească despre mutaţie antropologică. Unele persoane nu mai sunt capabile să rămână îndelung în tăcere şi în singurătate.

Am dorit să fac aluzie la această condiţie socio-culturală, pentru că ea pune în relief carisma specifică a Mănăstirii certozine, ca un dar preţios pentru Biserică şi umanitate întreagă. Aş rezuma-o astfel: retrăgându-se în tăcere şi în solitudine omul, pentru a spune aşa, se „expune” realului în nuditatea sa, se expune acelui „gol” aparent la care mă refeream mai înainte, pentru a experimenta în schimb Plinătatea prezenţei lui Dumnezeu, a Realităţii celei mai reale care există, şi care stă dincolo de dimensiunea sensibilă. Este o prezenţă perceptibilă în orice creatură: în aerul pe care îl respirăm, în lumina pe care o vedem şi care ne încălzeşte, în iarbă, în pietre…Dumnezeu, Creator omnium, prin orice lucru, dar este dincolo, şi tocmai de aceea este fundamentul a toate. Monahul, lăsând totul, pentru a spune astfel „riscă”: se expune singurătăţii şi tăcerii pentru a nu trăi din altceva decât din esenţial, şi tocmai în trăirea din esenţial află şi o profundă comuniune cu fraţii, cu orice om.

Cineva ar putea crede că este suficient a veni aici pentru a face acest „salt”. Dar nu este aşa. Această vocaţie, ca orice vocaţie, găseşte răspuns într-un parcurs, în căutarea de o viaţă întreagă. Nu ajunge în fapt să te retragi într-un loc ca acesta pentru a învăţa să stai în prezenţa lui Dumnezeu. Aşa cum în căsătorie nu ajunge a celebra Sacramentul pentru a de veni efectiv una, dar este nevoie de a lăsa ca harul lui Dumnezeu să lucreze şi de a parcurge împreună cotidianul vieţii conjugale, la fel a deveni monahi cere timp, exerciţiu, răbdare, „într-o constantă vigilenţă divină - cum afirma Sfântul Bruno - aşteptând întoarcerea Domnului pentru a-i deschide uşa” (Lettera a Rodolfo, 4); şi tocmai în aceasta consistă frumuseţea fiecărei vocaţii în Biserică: a lăsa timp lui Dumnezeu să lucreze cu Duhul său şi propriei umanităţi să se formeze, să crească după măsura maturităţii lui Cristos, în acea stare specială de viaţă.

În Cristos există totul, plinătatea; noi avem nevoie de timp pentru a face să devină a noastră una din dimensiunile misterului său. Am putea spune că acesta este un drum de transformare în care se actualizează şi se manifestă misterul învierii lui Cristos în noi, mister la care ne-a chemat seara aceasta Cuvântul lui Dumnezeu în Lectura biblică., luată din Scrisoarea către Romani: Duhul Sfânt, care l-a înviat pe Isus din morţi, şi care va da viaţa şi trupurilor noastre muritoare (Cf Rom 8,11), este acela care lucrează şi configurarea noastră cu Cristos după chemarea fiecăruia, un drum care porneşte de la izvorul botezului până la moarte, trecerea spre casa Tatălui. Uneori, în ochii lumii, pare imposibil a rămâne pentru toată viaţa într-o mănăstire, dar în realitate toată viaţa este abia suficientă pentru a intra în această uniune cu Dumnezeu, în acea realitate esenţială şi profundă care este Isus Cristos.

De aceea am venit aici, iubiţi Fraţi, care formaţi Comunitatea certozină de la Serra San Bruno! Pentru a vă spune că Biserica are nevoie de voi, şi că voi aveţi nevoie de Biserică. Locul vostru nu este marginal: nici o vocaţie nu este marginală în Poporul lui Dumnezeu: suntem un unic trup, în care fiecare membru este important şi are aceeaşi demnitate şi este inseparabil de totul. Şi voi, care trăiţi într-o izolare voluntară, sunteţi în realitate în inima Bisericii, şi faceţi să curgă prin vinele sale sângele curat al contemplaţiei şi iubirii lui Dumnezeu.

Stat Crux dum volvitur orbis - aşa sună motoul vostru. Crucea lui Cristos este punctul ferm, în mijlocul schimbărilor şi răsturnărilor lumii. Viaţa într-o „Certoză” este părtaşă la stabilitatea Crucii, care este aceea a lui Dumnezeu, a iubirii sale fidele. Rămânând puternici uniţi cu Cristos, precum mlădiţele cu Viţa, şi voi, Fraţi Certozini, sunteţi asociaţi la misterul său de mântuire, asemenea Fecioarei Maria, care lângă Cruce „stabat”, unită cu Fiul în aceeaşi dăruire de iubire. Astfel, asemenea Mariei şi împreună cu ea, şi voi sunteţi altoiţi profund în misterul Bisericii, sacrament de uniune a oamenilor cu Dumnezeu şi între ei. În aceasta voi sunteţi şi în mod special uniţi cu ministerul meu. Să vegheze deci peste voi Maica Preasfântă a Bisericii, şi Sfântul Părinte Bruno să binecuvânteze mereu din Cer Comunitatea voastră.

rv/A. Lucaci