Sfântul Francisc de Assisi, un uriaş al sfinţeniei, ample fragmente din cateheza Papei Benedict al XVI-lea

(RV - 3 octombrie 2011) Benedict al XVI-lea a dedicat cateheza de la audienţa generală de miercuri 27 ianuarie 2010 figurii Sfântului Francisc de Assisi, „adevărat ’uriaş’ al sfinţeniei”.
Dragi fraţi şi surori, într-o cateheză recentă, am ilustrat deja rolul providenţial pe care Ordinul Fraţilor Minori şi Ordinul Predicatorilor, întemeiate de Sfântul Francisc de Assisi şi respectiv de Sfântul Dominic de Guzman, l-au avut în reînnoirea Bisericii timpului lor. Astăzi aş vrea să vă prezint figura lui Francisc, un adevărat „uriaş” al sfinţeniei, care continuă să fascineze foarte multe persoane de orice vârstă şi de orice religie.

„S-a născut în lume un soare”. Cu aceste cuvinte, în Divina Commedia (Paradiso, Canto XI), poetul italian prin excelenţă Dante Alighieri face aluzie la naşterea Sfântului Francisc, petrecută la sfârşitul anului 1181 sau la începuturile lui 1182, la Assisi. Aparţinând unei bogate familii - tatăl era negustor de stofe -, Francisc a petrecut o adolescenţă şi o tinereţe lipsită de griji, cultivând idealurile cavalereşti ale timpului. La 20 de ani a luat parte la o campanie militară, şi a căzut prizonier. S-a îmbolnăvit şi a fost eliberat. După întoarcerea la Assisi, a început în el un proces lent de convertire spirituală, care l-a făcut să abandoneze treptat stilul de viaţă monden, pe care îl practicase până atunci. Datează din această perioadă renumitele episoade ale întâlnirii cu leprosul, pe căruia Francisc, coborât de pe cal, i-a dat sărutul păcii, şi ale mesajului Crucifixului de la bisericuţa Sfântul Damian. De trei ori Cristos pe cruce s-a însufleţit, şi i-a zis: „Mergi, Francisc, şi repară Biserica mea în ruină”.

Deoarece tatăl Bernardone îi reproşa prea marea generozitate faţă de săraci, Francisc, în faţa episcopului de Assisi, printr-un gest simbolic s-a despuiat de hainele sale, înţelegând astfel să renunţe la moştenirea paternă.

Apoi a trăit ca pustnic, până când, în 1208, a avut loc un alt eveniment fundamental în itinerarul convertirii sale. Sfântul Francisc ascultă un fragment din Evanghelia lui Matei - discursul lui Isus către apostolii trimişi în misiune -, şi s-a simţit chemat să trăiască în sărăcie şi să se dedice predicării. Alţi tovarăşi i s-au asociat, şi în 1209 s-a dus la Roma, pentru a supune papei Inocenţiu al III-lea planul unei noi forme de viaţă creştină. A avut o primire paternă de la acel mare Pontif, care a intuit, luminat de Domnul însuşi, originea divină a mişcării suscitate de el. Sărăcuţul din Assisi înţelesese că orice carismă dăruită de Duhul Sfânt trebuie pusă în serviciul Trupului lui Cristos care este Biserica; de aceea a acţionat întotdeauna în deplină comuniune cu autoritatea bisericească.

În viaţa sfinţilor nu există contrast între carisma profetică şi carisma de guvernare şi, dacă se creează vreo tensiune, ei ştiu să aştepte cu răbdare timpurile Duhului Sfânt.

Francisc şi fraţii săi, din c e în ce mai numeroşi, s-au stabilit la Porţiuncula, sau biserica Sfântei Maria a Îngerilor, loc sacru prin excelenţă al spiritualităţii franciscane. Şi Clara, o tânără femeie din Assisi, de familie nobilă, s-a pus la şcoala lui Francisc. A luat astfel naştere al Doilea Ordin franciscan, cel al Clariselor, o altă experienţă destinată să producă roade însemnate de sfinţenie în Biserică.

Şi succesorul lui Inocenţiu al III-lea, papa Onoriu al III-lea, prin frumoasa bulă „Cum dilecti” din 1218 a susţinut dezvoltarea deosebită a primilor Fraţi Minori, care începeau să deschidă misiunile lor în diferite ţări ale Europei, şi chiar până în Maroc. În 1219 Francisc a obţinut permisiunea să se ducă să vorbească în Egipt cu sultanul musulman Melek-el-Kâmel, pentru a predica şi acolo Evanghelia lui Isus…Doresc să subliniez acest episod din viaţa Sfântului Francisc. Într-o epocă în care era în act o ciocnire între Creştinism şi Islam, Francisc, înarmat în mod voit doar cu credinţa şi blândeţea personală, a parcurs cu succes calea dialogului. Cronicile ne vorbesc despre o primire binevoitoare şi cordială făcut de sultanul musulman. Este un model din care şi astăzi ar trebuie să se inspire raporturile dintre creştini şi musulmani: a promova un dialog în adevăr, în respectul reciproc şi în înţelegere mutuală (Cf Nostra Aetate, 3). Se pare apoi că în 1220 Francisc a vizitat Ţara Sfântă, aruncând astfel o sămânţă, care avea să poarte mult rod: fiii săi spirituali, de fapt, au făcut din Locurile în care a trăit Isus un domeniu deosebit al misiunii lor. Cu gratitudine mă gândesc astăzi la marile merite ale Custodiei franciscane din Ţara Sfântă.

Întors în Italia, Francisc a predat conducerea Ordinului vicarului său, fratele Pietro Cattani, în timp ce Papa a încredinţat protecţiei cardinalului Ugolino, viitorul Suveran Pontif Grigore al IX-lea, Ordinul, care primea din ce în ce mai mulţi adepţi. Din partea sa Fondatorul, dedicat total predicării pe care o desfăşura cu mare succes, a redactat o Regulă, aprobată apoi de Papa.

În 1224, în sihăstria din La Verna, Francisc a primit stigmatele…Moartea lui Francisc - transitus - s-a întâmplat în seara de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula. După ce i-a binecuvântat pe fiii săi spirituali, el a murit, întins pe pământul gol. Doi ani mai târziu papa Grigore al IX-le l-a înscris în catalogul sfinţilor. Puţin după aceea, o mare bazilică în cinstea sa era înălţată la Assisi, ţintă şi astăzi pentru foarte mulţi pelerini, care pot să venereze mormântul sfântului şi să se bucurie de vederea frescelor lui Giotto, pictor care a ilustrat în mod magnific viaţa lui Francisc.

S-a spus că Francisc reprezintă un „alter Christus…A fost numit şi „fratele lui Isus”. De fapt, acesta era idealul său: să fie ca Isus; să-l contemple pe Cristos din Evanghelie, să-l iubească intens, să-i imite virtuţile. În special, el a voit să dea o valoarea fundamentală sărăciei interioare şi exterioare, învăţând-o şi fiilor săi spirituale. Prima fericire al Predicii de pe Munte - Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,3) - a găsit o luminoasă realizate în viaţa şi în cuvintele Sfântului Francisc. Într-adevăr, iubiţi prieteni, sfinţii sunt cei mai buni interpreţi ai Bibliei; ei, întrupând în viaţa lor Cuvântul lui Dumnezeu, îl fac mai atrăgător ca oricând…

Mărturia lui Francisc, care a iubit sărăcie pentru a-l urma pe Cristos cu dăruire şi libertate totale, continuă să fie şi pentru noi o invitaţie la a cultiva sărăcia interioară pentru a creşte în încrederea lui Dumnezeu, unind şi un stil de viaţă sobră şi o detaşare de bunurile materiale.

În Francisc iubirea pentru Cristos s-a exprimat în mod special în adorarea Preasfântului Sacrament al Euharistiei. În Izvoarele franciscane se citesc expresii impresionante, precum aceasta: „Toată umanitatea să se teamă, universul întreg să tremure şi cerul să tresalte, când pe altar, în mâna preotului, se află Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O favoare minunată! O sublimitate umilă, ca Stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, se smerească în aşa măsură încât să se ascundă pentru mântuirea noastră, sub o mică bucată de pâine” (Francesco di Assisi, Scritti, Editrici Francescane, Padova 2002, 401).

În acest an al Preoţiei, îmi place să amintesc de asemenea o recomandare adresată de Francisc preoţilor: „Când vor voi să celebreze Liturghia, curaţi în mod curat, să săvârşească cu veneraţie adevărata jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos” (Francesco di Assisi, Scritti, 399). Francisc dovedea mereu o mare deferenţă faţă de preoţi, şi recomanda să fie respectaţi mereu, chiar şi în cazul în care ar fi fost în mod personal puţin demni.

Aducea ca motivaţie a acestui profund respect faptul că ei au primit darul de a consacra Euharistia. Dragi fraţi în preoţie, să nu uităm niciodată această învăţătură: sfinţenia Euharistiei ne cere să fim curaţi, să trăim în mod coerent cu acest Mister pe care îl celebrăm.

Din iubirea pentru Cristos se naşte iubirea faţă de persoane şi chiar faţă de toate creaturile lui Dumnezeu. Iată o altă trăsătură caracteristică a spiritualităţii lui Francisc: sensul fraternităţii universale şi iubirea pentru creaţie, care i-a inspirat renumitul Cântec al creaturilor. Este un mesaj foarte actual. Cum am amintit în Enciclica mea „Caritas in veritate”, este posibil de susţinut numai o dezvoltare care să respecte creaţia şi care să nu dăuneze mediul înconjurător, şi în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an am subliniat că şi construcţia unei păci trainice este legată de respectarea creaţiei. Francisc ne aminteşte că în creaţie se extinde înţelepciunea şi bunăvoinţa Creatorului. Natura este înţeleasă de el tocmai ca un limbaj care ne vorbeşte despre Dumnezeu….şi cu care putem vorbi despre Dumnezeu.

Dragi prieteni, Francisc a fost un mare sfânt şi un om vesel. Simplitatea sa, umilinţa sa, credinţa sa, iubirea sa pentru Cristos, bunătatea sa faţă de fiecare om, bărbat şi femeie, l-au făcut vesel în orice situaţie. De fapt, între sfinţenie şi bucurie există un raport intim şi indisolubil. Un scriitor francez a spus că în lume există o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfinţi…

Să privim la mărturia Sfântului Francisc, să înţelegem că acesta este secretul adevăratei fericiri: a deveni sfinţi!....

Să obţină pentru noi acest dar Fecioara iubită de Francisc cu gingăşie. Să ne încredinţăm ei cu înseşi cuvintele Sărăcuţului din Assisi: „Sfântă Fecioară Marie, nu există alta asemenea ţie născută în lume între femei, fiică şi slujitoare a preaînaltului Rege şi Tată ceresc, Mamă a preasfântului Domn al nostru Isus Cristos, mireasă a Duhului Sfânt: roagă-te pentru noi…la preasfântul tău Fiu iubit, Domn şi Învăţător” (Francesco di Assisi, Scritti, 163).

Aici serviciul audio:


Rv/ A. Lucaci