Măturia creştină lâncedă face mai mult rău Bisericii decât atacurile externe: Benedict XVI în timpul recentei călătorii apostolice în Germania. Reflecţia card. Gianfranco Ravasi

RV 27 sep 2011. Au trezit un puternic ecou cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, duminică, la Freiburg, despre necesitatea de a-şi asuma public şi coerent crezul creştin. Comentând parabola lui Isus despre cei doi fii trimişi de tatăl să lucreze în via sa, potrivit Evangheliei după Matei, Papa a spus că înaintea lui Dumnezeu “nu contează vorbele, ci lucrarea, faptele de convertire şi de credinţă”.

Cuvântul care contrazice fapta este frecvent, după cum ne arată unul din cei doi fii care spune da însă apoi nu face voinţa tatălui. Formal, e uşor a spune da lui Dumnezeu. Dar parabola lui Isus ne arată că e posibilă şi o altă incoerenţă, pozitivă, care contrazice prin faptă un eventual nu spus lui Dumnezeu lui Cristos, Bisericii, într-un moment de confuzie, amărăciune sau dezamăgire.

La urma urmei, nu obişnuinţa, nu gesturile repetate mecanic, nu cuvintele frumoase contează, ci faptele de credinţă, convertirea inimii. Isus îi laudă aici pe cei consideraţi păcătoşi, nu pentru că ei nesocotesc poruncile lui Dumnezeu ci pentru că au mereu vie conştiinţa insuficienţei înaintea Lui şi ştiu că au mereu nevoie de convertire. O situaţie ce se poate întâlni şi în timpurile noastre. Benedict al XVI-lea:
• "In limbajul timpului nostru, afirmaţia (lui Isus) ar putea suna mai mult sau mai puţin astfel: agnosticii care nu-şi găsesc liniştea în faţa întrebării despre Dumnezeu, persoanele care suferă din cauza păcatelor noastre şi au dorinţa unei inimi curate, sunt mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât sunt credincioşii 'de rutină', care în Biserică văd de-acum doar aparatul, structura, fără ca inima lor să fie mişcată de credinţă".

Desigur, cuvintele Pontifului nu intenţionează să anuleze responsabilitatea fiecăruia, agnostici sau oameni de credinţă, de a-l căuta mereu pe Dumnezeu sau de a se lăsa găsiţi de Dumnezeu. Pentru Benedict al XVI-lea mărturia creştină lâncedă, slabă, fără curajul de a-şi afirma public propriile convingeri, face mai mult rău Bisericii decât atacurile externe. Mesajul său, aşadar, este adresat în primul rând celor care sunt creştini dar au permis monotoniei să anihileze aripile spiritului şi să neutralizeze forţa credinţei în Cristos.

Recent, cotidianul italian Avvenire a pubblicat o scurtă reflecţie a card. Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, despre modul în care ar fi primit Isus dacă ar veni din nou în mijlocul nostru:

"Dacă Cristos ar veni astăzi între noi, lumea nu l-ar mai răstigni pe cruce. L-ar invita la cină, l-ar asculta cu plăcere şi ar râde de el pe la spate".

"Nu sunt puţine filmele care şi-au imaginat o revenire a lui Cristos pe drumurile de astăzi, în casele oraşelor noastre sau chiar în bisericile construite în cinstea sa. Unul dintre titluri: 'Jesus of Montreal', al regizorului Denys Arcand (1989). Jaroslaw Pelikan scria în 1985: "Dincolo de ceea ce fiecare crede şi gândeşte despre el, Isus din Nazaret a fost pentru aproape douăzeci de secole figura dominantă pentru istoria culturii occidentale". Dar, continuă card. Ravasi, dacă ar fi să ne imaginăm revenirea lui în mijlocul nostru, riscăm să-i dăm dreptate istoricului scoţian Thomas Carlyle, căruia îi datorăm fraza propusă mai sus, deşi el făcea această afirmaţie în secolul XIX. Astăzi ar fi şi mai rău. S-ar putea întâmpla ca Isus, cu trăsăturile sale de 'oriental', să fie oprit pe stradă pentru a i se cere documentele la control.

Alteceva aş dori însă să subliniez, reia card. Ravasi, este derâderea binevoitoare. Nu, nu este o exagerare teatrală sau narativă. Atâţia creştini, pentru a nu ne referi aici la societatea secularizată, nu mai iau în serios creştinismul, nu mai iau în serios adevărurile creştine şi alegerile de viaţă pe care le recere. O brumă de rugăciuni şi de fapte bune nu sunt un răspuns la Discursul lui Isus de pe munte şi la apelurile sale, după cum o cunoaştere superficială a Evangheliei nu corespunde la cerinţa lui Cristos de a îmbrăţişa revelaţia sa de adevăr, iubire şi libertate. Cuvintele sale, reduse la un dialog de societate, se sting, pentru că ele au în realitate un foc lăuntric şi ar dori, în schimb, să se aprindă în mintea şi sufletele oamenilor. Nu e posibil, doar să-l laşi pe Isus să vorbească iar apoi să-l ironizezi ca 'exagerat'. Şi totuşi, acesta este riscul în care stăm să cădem în tristeţea vremurilor noastre".

Aici, serviciul audio: