Discurs istoric al lui Benedict al XVI-lea în faţa Parlamentului federal german: Omul nu s-a creat de la sine; Principiul majorităţii nu este suficient când este în joc demnitatea omului; invitaţie la o discuţie publică despre dreptul natural

(RV - 22 septembrie 2011) Cea de la Berlin a fost o etapă a vizitei oficiale a Papei ca Succesor al lui Petru dar şi ca şef al Statului Cetăţii Vaticanului. Ştim bine că prin statutul juridic al Statului Cetăţii Vaticanului, Biserica are posibilitatea de a stabili contacte oficiale, să spunem „structurale” cu structurile politice, sociale, culturale internaţionale ale lumii ( - ale Statelor - prin contacte diplomatice, nunţiaturi, etc. ), cu organizaţii internaţionale şi alte organisme, pentru a putea prezenta învăţătura socială bazată pe Evanghelie şi asupra viziunii creştine despre omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu egală demnitate.

Benedict al XVI-lea a fost invitat să pronunţe discursul săi în Reichstag, Parlamentul german. Aici Pontiful a întâlnit cele cinci autorităţi federale la cel mai înalt nivel: Preşedintele federal, Cancelarul federal, preşedintele Bundestag-ului, Preşedintele Bundesrat-ului şi Preşedintele Tribunalului Constituţional federal.

Discursul pronunţat joi după amiază de Papa Benedict în faţa Parlamentului federal german nu are un caracter confesional, religios. Discursul este destinat ambientului laic, politic, privind viziunea creştină a vieţii societăţii civile azi. Cadrul în sine, este foarte amplu, global, cu referinţe la rolul Europei şi la situaţia locală a Germaniei. Papa vorbeşte despre natură şi raţiune ca izvoare ale Statului de drept.

„Politica trebuie să fie o angajare pentru justiţie şi să creeze astfel condiţii de bază pentru pace. Fireşte, un om politic va căuta succesul care prin sine îi deschide posibilitatea acţiunii politice efective. Dar succesul este subordonat criteriului dreptăţii, voinţei de a pune în aplicaţie dreptul şi înţelegerii dreptului. Succesul poate fi şi o seducţie şi astfel poate deschide strada unei contrafaceri a dreptului, distrugerii dreptăţii”…”Într-un moment istoric în care omul a căpătat o putere până acum de neimaginat, această sarcină devine deosebit de urgentă. Omul este în stare să distrugă lumea. /…/ Cum putem distinge binele şi răul, între adevăratul drept şi dreptul doar aparent? În mare parte a materiei de reglementat juridic, cel al majorităţii poate fi un criteriu suficient. Dar în chestiunile fundamentale ale dreptului, în care este în joc demnitatea omului şi a omenirii, principiul majorităţii nu ajunge. Combatanţii rezistenţei au acţionat împotriva regimului nazist şi împotriva altor regimuri totalitare, făcând astfel un serviciu dreptului şi umanităţii. Dar ceea ce, cu referire la chestiunile fundamentale antropologice este lucru just şi poate deveni drept în vigoare, astăzi nu este deloc evident prin sine. Astăzi chestiunea a devenit încă mult mai dificilă.

Papa aprofundează chestiunea dreptului natural. Subliniază că în istorie „creştinismul nu a impus niciodată Statului şi societăţii un drept revelat, o orânduire juridică ce derivă dintr-o revelaţie. În schimb a făcut trimitere la natură şi la raţiune ca adevărate izvoare ale dreptului, a trimis la armonia dintre raţiune obiectivă şi subiectivă, o armonie care însă presupune că amândouă sunt sfere întemeiate pe Raţiunea creatoare a lui Dumnezeu. În acest contact s-a născut cultura juridică occidentală, care a fost şi este încă de o importanţă determinantă pentru cultura juridică a omenirii. De la această legătură precreştină dintre drept şi filozofie porneşte calea care duce, prin Evul Mediu creştin, la dezvoltarea juridică a Iluminismului până la Declaraţia Drepturilor Omului, până la Legea fundamentală german, prin care în 1949, poporul germana recunoscut „ drepturile inviolabile şi inalienabile ale omului ca fundament al fiecărei comunităţi umane, al păcii şi dreptăţii în lume”.

Benedict al XVI-lea adaugă: „În ultima jumătate de secol s-a petrecut o schimbare dramatică a situaţiei. Ideea dreptului natural este considerată azi o doctrină catolică mai curând singulară, despre care nu face să se discute în afara domeniului catolic, astfel că aproape se ruşinează să se menţioneze chiar doar termenul. Este fundamentală înainte de toate teza potrivit căreia între a fi şi a trebui să fie ar exista un abis de nedepăşit. Din faptul de a fi nu ar trebui să derive o îndatorire, pentru că ar fi vorba despre două domenii absolut diferite. Baza acestei opinii este concepţia pozitivistă, astăzi aproape în mod general adoptată, despre natură şi raţiune.

Natura, deci, ar fi un agregat de date obiective, unite unele cu altele precum cauze şi efecte; fără un caracter etic. Dar natura luată în mod pur funcţional nu poate crea nici o punte spre ethos şi drept. „Raţiunea, văzută de pozitivişti, devine unica viziune ştiinţifică. Ceea ce nu este verificabil sau falsificabil nu intră în domeniul raţiunii în sens strict. Acest lucru este în mare parte cazul conştiinţei noastre publice. „Aceasta este o situaţie dramatică care îi interesează pe toţi şi asupra căreia este necesară o discuţie publică; a invita urgent la ea este o intenţie esenţială a acestui discurs”.

Discursul lui Benedict al XVI-lea este foarte precis: nu are nimic din simplificările „ideologice”. Papa distinge lucrurile: viziunea pozitivistă despre lume este o parte grandioasă a cunoştinţei şi capacităţii umane, la care nu trebuie absolut să renunţăm. Dar ea în ansamblul ei nu este o cultură ce corespunde şi este suficientă fiinţelor umane în toată amploarea lor /…/ reduce omul, mai mult, ameninţă umanitatea sa.

În Europa, în multe ambiente se caută să se recunoască doar pozitivismul întrucât cultură şi fundament comun pentru formalizarea dreptului; altele sunt reduse la o subcultură. Papa afirmă: „Cu aceasta se pune Europa, în faţa celorlalte culturi ale lumii, într-o condiţie de lipsă de cultură şi sunt suscitate, în acelaşi timp, curente extremiste şi radicale. Raţiunea pozitivistă, care se prezintă în mod exclusivist şi nu este în măsură să perceapă ceva dincolo de ceea ce este funcţional, se aseamănă edificiilor din beton armat fără ferestre, în care ne dăm singuri atmosfera şi lumina şi nu vrem să primim amândouă lucrurile din lumea vastă a lui Dumnezeu”. Invitaţia lui Benedict al XVI-lea este: „Trebuie să ne întoarcem şi să deschidem larg ferestrele, trebuie să vedem din nou vastitatea lumii, cerul şi pământul şi să învăţăm să folosim toate acestea în mod just”.

Cum poate raţiunea să-şi regăsească măreţia fără a luneca în iraţional? Papa arată latura pozitivă a mişcării ecologice în politica germană din anii ’70: „materia nu este doar un material pentru lucrarea noastră, dar pământul însuşi poartă în sine propria demnitate şi noi trebuie să urmăm indicaţiile sale. Importanţa ecologiei este de acum indiscutabilă”. Dar există şi o ecologie a omului. Şi omul posedă o natură pe care trebuie să o respecte şi pe care nu trebuie să o manipuleze niciodată după plac. Omul nu este doar libertatea care se creează de la sine. Omul nu se creează pe sine. El este spirit şi voinţă, dar este ţi natură, iar voinţa sa este justă atunci când el ascultă natura, o respectă şi când se acceptă pe sine drept ceea ce este, şi care nu s-a creat de la sine. Tocmai aşa şi numai aşa se realizează adevărata libertate umană.

În discursul său ţinut joi 22 septembrie în faţa Parlamentului federal german la Berlin, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat cum „patrimoniul cultural al Europei arată că pe baza convingerii referitoare la existenţa unui Dumnezeu creator au fost dezvoltate ideea drepturilor omului, ideea egalităţii tuturor în faţa legii, cunoaşterea inviolabilităţii demnităţii umane în fiecare persoană individual şi conştiinţa responsabilităţii oamenilor pentru faptele lor. /…/ Cultura Europei s-a născut din întâlnirea dintre Ierusalim, Atena şi Roma - din întâlnirea dintre credinţa în Dumnezeu a lui Israel, raţiunea filozofică a grecilor şi gândirea juridică a Romei. Această triplă întâlnire formează identitatea intimă a Europei. În conştiinţa responsabilităţii omului înaintea lui Dumnezeu şi în recunoaşterea demnităţii inviolabile a omului, a fiecărui om, această întâlnire a fixat criterii ale dreptului, a căror apărare este sarcina noastră în acest moment istoric.

Aici scurtă versiunie audio:

rv/A. Lucaci

rv/A. Lucaci