Dumnezeu ne vrea pe toţi colaboratori ai săi: consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a din Timpul ordinar, An A

(RV - 17 septembrie 2011) E Ziua Domnului. În cea de-a 25-a Duminică din Timpul de peste an Liturghia ne prezintă Evanghelia după sfântul Matei 20,1-16a în care Isus povesteşte parabola despre lucrătorii în vie tocmiţi în ultima oră şi plătiţi de stăpânul viei la fel ca ceilalţi care au lucrat toată ziua. Aceştia protestează, murmură dar stăpânul îi răspunde astfel unuia dintre ei:
"«Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ce este al tău şi du-te. Vreau să dau şi acestuia din urmă cât şi ţie. Nu am dreptul să fac ce vreau cu banii mei? Sau vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?». Astfel cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă".

Comentează pentru Radio Vatican, părintele carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Gregoriana din Roma:
• Din această duminică încep trei parabole despre lucrul în vie. Simbolul viei şi al viţei de vie este foarte prezent atât în Vechiul Testament cât şi în limbajul în parabole al lui Isus. Chemarea de a lucra în vie, la diferite ore din zi, nu subliniază atât participarea tuturor la lucru, cât dorinţa stăpânului - adică a lui Dumnezeu - de a oferi tuturor bucuria de a lucra cu el şi în consecinţă de a-i face părtaşi la generozitatea sa, care este pentru toţi egală. În ochii noştri şi după mentalitatea noastră pare ciudat acest egalitarism de retribuţie între cei dintâi şi cei din urmă.

Dreptatea potrivit lui Dumnezeu, nu-i privează pe cei dintâi de salariul just, nici nu face favoritisme, privilegii pentru cei din urmă. Dumnezeu vrea să-i aibă pe toţi drept colaboratori ai săi şi de aceea iese de mai multe ori să caute lucrători. Şi bucuria sa consistă în a da tuturor o răsplată întreagă, fără ca să fie privilegii sau marginalizări. Pentru a înţelege acest mod de a proceda e nevoie să avem o inimă nouă plină de Duhul lui Dumnezeu. Invidia şi murmurarea celor dintâi care suportă greu şi intrigaţi generozitatea faţă de ultimii sosiţi aminteşte de atâţi creştini asidui care însă nu acceptă, nu suportă ca să existe pentru toţi egală demnitate, pentru toţi o pâine şi o casă, o bunăstare comună. Ei judecă după modul vânzare-cumpărare practicat la târg. Dar Dumnezeu este în afara pieţii, este inimă generoasă, nespus de generoasă. Le dă tuturor aceeaşi viaţă deplină, cu dărnicie.
Până aici părintele Secundin.

Dar putem continua.
Oricum parabola rămâne surprinzătoare, însă nu pentru cine cunoaşte Evanghelia şi viziunea religioasă ce stă în spatele parabolei lui Isus. Dumnezeu cheamă oamenii să lucreze în împărăţia sa la toate orele zilei omeneşti, ale vieţii şi ale istoriei. Munca încetează la apusul soarelui. Şi tuturor celor care răspund la chemarea sa, le dă o răsplată identică. De aceea, în prima lectură din Liturghia acestei duminici este prezentat un gând al profetului Isaia 55,8-9, care este aproape paralel cu cel al lui Isus: „Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre”.

Când omul descoperă adevărul „cunoaşterii de sine în Dumnezeu”, trece de la „cunoaşterea vesperală”, imperfectă pe care o are despre sine, la „cunoaşterea matinală”, desăvârşită în claritate. Şi aceasta este operaţiunea fundamentală de adevăr pe care fiecare trebuie să o facă pentru a se elibera de orice judecată conceptuală precedentă despre sine şi despre Dumnezeu, pentru a se putea încredinţa complet lui.

Şi în cadrul acestei operaţiuni fundamentale de adevăr, se poate înţelege şi întrebarea stăpânului pusă lucrătorilor de la sfârşitul zilei: «Pentru ce staţi aici degeaba toată ziua?». La fel şi răspunsul acestora: «Pentru că nimeni nu ne-a tocmit».

După amiaza este ora declinului, a coborârii spre apusul zilei omeneşti şi al istoriei, de aceea sensul întrebării este acesta: „Aţi consumat toată viaţa ocupându-vă de atâtea lucruri, cu excepţia a ceea ce este esenţialul vieţii voastre."
Răspunsul dat de lucrători «Pentru că nimeni nu ne-a tocmit», înseamnă: „Pentru că nimeni nu ne-a chemat să ne punem în serviciul lui Dumnezeu”. Milioane de oameni se nasc, trăiesc şi mor fără ca cineva să le zică: „Te-ai născut pentru a-l sluji pe Dumnezeu”. Umplu străzile, fabricile, şantierele, câmpurile, locurile de cultură şi de distracţii ale lumii, fără ca nimeni să le spună că Dumnezeu le cere ceva mai mult decât au făcut până acum.
Într-o dare de seamă finală, care în desfăşurarea ei puteam să o imaginăm doar după modelul Evangheliei de azi, Dumnezeu va cere tuturor: „De ce nu v-aţi gândit să realizaţi dimensiunea voastră spirituală?” Aţi fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci aveaţi în voi sămânţa, proiectul, planul arhitectural, era de-ajuns să-l dezvoltaţi. Şi mulţi vor răspunde: „Pentru că nimeni nu ne-a vorbit în mod serios despre aceasta”. „Nici părinţii voştri, nici educatorii, profesorii voştri?”. Nu.
Tragedia unui popor vine când încep să lipsească maeştrii spiritului.
Încheiem cu îndemnul profetului Isaia din prima lectură: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi, chemaţi-l câtă vreme este aproape de voi. Cel rău să-şi părăsească drumul lui şi omul nelegiuit gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, căci el se va îndura de dânsul, la Dumnezeul nostru cel mult iertător” (Is 55,6-7).

Duminică plăcută, iubiţi ascultători.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci