Benedict al XVI-lea despre spiritualitatea Sf. Robert Bellarmin: percepţia vie şi
personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu
(RV - 16 februarie 2011) Pentru comemorarea liturgică de sâmbătă 17 septembrie a Sfântului Robert Bellarmin, propunem mai întâi prezentarea noastră radiofonică şi apoi traducerea integrală a catehezei Papei Benedict al XVI-lea despre acest episcop şi învăţător al Bisericii.
Un semn distinctiv al spiritualităţii Sfântului Robert Bellarmin este percepţia vie şi personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu. Sfântul Robert Bellarmin spunea:”Dacă ai înţelepciune, înţelegi că eşti creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică. Acesta este scopul tău, acesta este centrul sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale.
La audienţa generală de miercuri 23 februarie 2011 în Aula Paul al VI-lea din Vatican, papa Benedict al XVI-lea a ţinut o cateheză despre Sfântul Robert Bellarmin, preot iezuit, episcop, cardinal şi învăţător al Bisericii, Italia, anii vieţii 1542-1621. Imediat după Conciliul din Trento, a căutat să întărească identitatea Bisericii Catolice în raport cu Reforma Protestantă.
Păstor de suflete, om de conducere şi model de rugăciune: Benedict al XVI-lea a prezentat trăsăturile fundamentale ale figurii Sfântului Robert Bellarmin, care prin scrierile sale de teologie şi spiritualitate a desfăşurat un rol important în Biserica de după Conciliul din Trento pentru a răspunde Reformei protestante, născută dintr-o „gravă criză politică şi religioasă”
• El evită orice abordare polemică şi agresivă faţă de ideile Reformei, dar folosind argumentele raţiunii şi ale Tradiţiei Bisericii, ilustrează în mod clar şi eficient doctrina catolică.
Membru a numeroase Congregaţii romane, cardinalul iezuit a avut şi însărcinări diplomatice, şi cu toate acestea, a observat Pontiful, funcţiile exigente de conducere „nu l-au împiedecat să tindă zilnic spre sfinţenie”. Papa Benedict a pus astfel accentul pe angajarea sa în predicarea Evangheliei:
• Predica şi catehezele sale prezintă acelaşi caracter de esenţialitate pe care îl deprinsese din educaţia ignaţiană, menită în întregime să concentreze puterile sufletului asupra Domnului Isus cunoscut, iubit şi imitat cu intensitate.
În scrierile sale, a observat papei Benedict, remarcă în mod clar „primatul pe care el îl acordă învăţăturii Domnului”. Sfântul Bellarmin a fost deci un model de rugăciune, „o rugăciune care ascultă cuvântul Domnului”, care „nu se închide în sine, dar este bucuroasă să se abandoneze lui Dumnezeu”:
• Un semn distinctiv al spiritualităţii lui Robert Bellarmin este percepţia vie şi personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu, pentru care Sfântul nostru se simţea cu adevărat fiul iubit de el şi era izvor de mare bucurie reculegerea, cu seninătate şi simplitate, în rugăciune, în contemplarea lui Dumnezeu.
Format la spiritualitatea Sântului Ignaţiu de Loyola, a mai adăugat, Bellarmin prezintă ca normă sigură pentru a trăi bine şi muri bine „meditarea deasă şi cu seriozitate că va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu de faptele proprii”,şi căutarea „de a nu strânge bogăţii pe acest pământ, dar a trăi simplu şi cu dragoste adunând bunuri pentru Cer”. Cardinalul Bellarmin cheamă apoi cu tărie clerul şi credincioşii la o reformă personală a vieţii:
• Bellarmin învaţă cu multă claritate şi cu exemplul vieţii că nu poate exista adevărată reformă a Bisericii dacă mai întâi nu are lor reforma noastră personală şi convertirea inimii noastre.
Evenimente prospere sau potrivnice, bogăţii şi sărăcie”, a spus Papa cu referinţă la o scriere a Sfântului iezuit, „înţeleptul nu trebuie nici să le caute, nici să fugă de ele pentru el însuşi. Dar sunt bune şi de dorit doar dacă ele contribuie la slava lui Dumnezeu”:
• Nu sunt cuvinte depăşite, ci de meditat îndelung pentru a ne orienta drumul pe acest pământ. Ne amintesc că scopul vieţii noastre este Domnul, Dumnezeul care s-a revelat în Isus Cristos, în care el continuă să ne cheme şi să ne promită comuniunea cu el.
Aceste cuvinte, a adăugat, ne amintesc „importanţa încrederii în Domnul, de a ne cheltui într-o viaţă fidelă Evangheliei, de a accepta şi lumina cu credinţa şi cu rugăciunea orice împrejurare şi orice faptă a vieţii, îndreptaţi mereu spre unirea cu el”.
rv/A. Lucaci
------------------------------------------------------------------------------
(RV - 16 septembrie 2011) Textul integral al catehezei lui Benedict al XVI-lea la audienţa de miercuri 23 februarie 2011.
Iubiţi fraţi şi surori,
Sfântul Robert Bellarmin, despre care doresc să vă vorbesc astăzi, ne duce cu memoria la timpul sciziunii dureroase a creştinătăţii occidentale, când o gravă criză politică şi religioasă a provocat despărţirea unor naţiuni întregi de Scaunul Apostolic.
Născut la 4 octombrie 1542 la Montepulciano, lângă Siena, era nepot, din partea mamei, al Papei Marcel al II-lea. A avut o formare umanistă excelentă înainte de a intra în Societatea lui Isus la 20 septembrie 1560. Studiile de filozofie şi teologie, pe care la făcut între Colegiul Roman, Padova şi Louvain, centrate pe sfântul Toma şi pe Părinţii Bisericii, au fost decisive pentru orientarea lui teologică. Hirotonit preot la 25 martie 1570, a fost câţiva ani profesor de teologie la Louvain. După aceea, chemat la Roma ca profesor la Colegiul Roman, i-a fost încredinţată catedra de „Apologetică”; în deceniul în care a îndeplinit această funcţie (1576-1586) a elaborat un curs de lecţii care au format după aceea Controversiae, operă devenită imediat celebră datorită clarităţii şi bogăţiei de conţinuturi şi datorită stilului prevalent istoric. Se încheiase de puţin timp Conciliul din Trento şi pentru Biserica catolică era necesară întărirea şi confirmarea propriei identităţi şi faţă de Reforma protestantă. Acţiunea lui Bellarmin s-a inserat în acest context. Între anii 1588-1594 a fost mai întâi părinte spiritual al studenţilor iezuiţi din Colegiul Roman, printre care l-a întâlnit şi l-a condus pe sfântul Alois Gonzaga, şi apoi superior călugăresc. Papa Clement al VIII-lea l-a numit teolog pontifical, consultant al Sfântului Oficiu şi rector al Colegiului Penitenţierilor de la Bazilica „Sfântul Petru”. Din anii 1597-1598 datează catehismul său, Învăţătura creştină scurtă, care a fost lucrarea lui cea mai populară.
La 3 martie 1599 a fost creat cardinal de Papa Clement al VIII-lea şi, la 18 martie 1602, a fost numit arhiepiscop de Capua. A primit hirotonirea episcopală la 21 aprilie în acelaşi an. În cei trei ani în care a fost episcop diecezan, s-a remarcat prin zelul de predicator în catedrala sa, prin vizita pe care o realiza săptămânal în parohii, prin cele trei Sinoade diecezane şi un Conciliu provincial căruia i-a dat naştere. După ce a participat la conclavurile care au ales Papi pe Leon al XI-lea şi pe Paul al V-lea, a fost rechemat la Roma, unde a fost membru al Congregaţiilor Sfântului Oficiu, a Indexului, a Riturilor, a Episcopilor şi a Răspândirii Credinţei. A avut şi funcţii diplomatice, pe lângă Republica Veneţia şi Anglia, în apărarea drepturilor Scaunului Apostolic. În ultimii săi ani a compus diferite cărţi de spiritualitate, în care a condensat rodul exerciţiilor sale spirituale anuale. Din citirea lor poporul creştin scoate şi astăzi mare edificare. A murit la Roma la 17 septembrie 1621. Papa Pius al XI-lea l-a beatificat în anul 1923, l-a canonizat în anul 1930 şi l-a proclamat Învăţător al Bisericii în anul 1931.
Sfântul Robert Bellarmin a desfăşurat un rol important în Biserică în timpul ultimelor decenii ale secolului al XVI-lea şi al primelor decenii din secolul următor. Controversiae au constituit un punct de referinţă, încă valabil, pentru ecleziologia catolică în privinţa problemelor despre Revelaţie, natura Bisericii, Sacramente şi antropologia teologică. În ele apare accentuat aspectul instituţional al Bisericii, din cauza erorilor care circulau în acea vreme cu privire la aceste probleme. Totuşi Bellarmin a clarificat şi aspectele invizibile ale Bisericii ca Trup Mistic şi le-a ilustrat cu analogia trupului şi sufletului, cu scopul de a descrie raportul dintre bogăţiile interioare ale Bisericii şi aspectele exterioare care o fac perceptibilă. În această operă monumentală, care încearcă să sistematizeze diferitele controverse teologice ale epocii, el evită orice stil polemic şi agresiv faţă de ideile Reformei, dar folosind argumentele raţiunii şi ale Tradiţiei Bisericii, ilustrează în mod clar şi eficace învăţătura catolică.
Totuşi, moştenirea lui constă în modul în care a conceput lucrarea sa. De fapt, funcţiile dificile de conducere nu l-au împiedicat să tindă zilnic spre sfinţenie cu fidelitatea faţă de exigenţele propriei stări de călugăr, preot şi episcop. Din această fidelitate provine angajarea lui în predicare. Ca preot şi episcop, fiind înainte de toate un păstor de suflete, a simţit datoria de a predica în mod asiduu. Sunt sute de sermones – omilii – ţinute în Flandre, la Roma, la Napoli şi la Capua cu ocazia celebrărilor liturgice. Nu mai puţin abundente sunt expositiones şi explanationes ţinute parohilor, călugăriţelor, studenţilor de la Colegiul Roman, care au adesea ca obiect Sfânta Scriptură, în special Scrisorile sfântului Paul. Predica lui şi catehezele lui prezintă acelaşi caracter de esenţialitate pe care a învăţat-o din educaţia ignaţiană, îndreptată în întregime spre concentrarea forţelor sufletului asupra Domnului Isus intens cunoscut, iubit şi imitat.
În scrierile acestui om de conducere se observă în mod foarte clar, deşi în caracterul rezervat în spatele căruia ascunde sentimentele sale, primatul pe care el îl acordă învăţăturilor lui Cristos. Sfântul Bellarmin oferă astfel un model de rugăciune, sufletul oricărei activităţi: o rugăciune care ascultă Cuvântul Domnului, care este satisfăcută în contemplarea măreţiei sale, care se concentrează asupra ei însăşi, ci este bucuroasă să se abandoneze lui Dumnezeu. Un semn distinctiv al spiritualităţii lui Bellarmin este percepţia vie şi personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu, prin care Sfântul nostru se simţea cu adevărat fiu iubit de Dumnezeu şi era izvor de mare bucurie să se reculeagă, cu seninătate şi simplitate, în rugăciune, în contemplarea lui Dumnezeu. În cartea lui De ascensione mentis in Deum – Ridicarea minţii la Dumnezeu – compusă după schema lui Itinerarium al sfântului Bonaventura, exclamă: „O, suflete, exemplarul tău este Dumnezeu, frumuseţe infinită, lumină fără umbre, strălucire care o depăşeşte pe cea a lunii şi a soarelui. Ridică ochii la Dumnezeu în care se află arhetipurile tuturor lucrurilor, şi de la care, ca dintr-un izvor de rodnicie infinită, derivă această varietate aproape infinită a lucrurilor. De aceea trebuie să conchizi: cine îl găseşte pe Dumnezeu găseşte orice lucru, cine îl pierde pe Dumnezeu pierde orice lucru”.
În acest text se simte ecoul celebrei contemplatio ad amorem obtineundum – contemplaţia pentru a obţine iubirea – din Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola. Bellarmin, care trăieşte în societatea fastuoasă şi adesea nesănătoasă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, din această contemplaţie scoate aplicaţii practice şi proiectează în ele situaţia Bisericii din timpul său cu suflu pastoral viu. În cartea De arte bene moriendi – arta de a muri bine – de exemplu, indică drept normă sigură a trăirii bune, şi chiar a morţii bune, meditarea deasă şi cu seriozitate că va trebui să dăm cont lui Dumnezeu de propriile acţiuni şi de propriul mod de a trăi, şi a căuta să nu acumulăm bogăţii pe acest pământ, ci să trăim simplu şi cu caritate în aşa fel încât să acumulăm bunuri în Cer. În cartea De gemitu columbae – Geamătul porumbelului, unde porumbelul reprezintă Biserica – cheamă cu tărie clerul şi pe credincioşi la o reformă personală şi concretă a propriei vieţi urmând ceea ce învaţă Scriptura şi Sfinţii, între care citează în mod deosebit pe sfântul Grigore din Nazianz, pe sfântul Ioan Gură de Aur, pe sfântul Ieronim şi pe sfântul Augustin, în afară de marii Fondatori de Ordine călugăreşti ca sfântul Benedict, sfântul Dominic şi sfântul Francisc. Bellarmin învaţă cu mare claritate şi cu exemplul propriei vieţi că nu poate exista adevărată reformă a Bisericii dacă mai întâi nu există reforma noastră personală şi convertirea inimii noastre.
Din Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu, Bellarmin lua sfaturi pentru a comunica în mod profan, chiar şi celor mai simpli, frumuseţile misterelor credinţei. El scrie: „Dacă ai înţelepciune, înţelege că eşti creat pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică. Acesta este scopul tău, acesta este centrul sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale. De aceea consideră adevărat bine pentru tine ceea ce te conduce la scopul tău, adevărat rău ceea ce te face să-ţi lipsească scopul tău. Evenimente prospere sau potrivnice, bogăţii şi sărăcii, sănătate şi boală, onoruri şi batjocuri, viaţă şi moarte, înţeleptul nu trebuie nici să le caute, nici să le alunge prin el însuşi. Dar sunt bune şi de dorit numai dacă ele contribuie la gloria lui Dumnezeu şi la fericirea ta veşnică, sunt rele şi trebuie alungate dacă o împiedică” (De ascensione mentis in Deum, grad. 1).
Desigur, acestea nu sunt cuvinte care nu mai sunt la modă, ci cuvinte care trebuie meditate îndelung astăzi de către noi pentru a orienta drumul nostru pe acest pământ. Ne amintesc că scopul vieţii noastre este Domnul, Dumnezeul care s-a revelat în Isus Cristos, în care El continuă să ne cheme şi să ne promită comuniunea cu El. Ne amintesc importanţa de a ne încrede în Domnul, de a ne oferi într-o viaţă fidelă faţă de Evanghelie, de a accepta şi ilumina cu credinţa şi cu rugăciunea orice împrejurare şi orice acţiune a vieţii noastre, mereu îndreptaţi spre unirea cu El. Mulţumesc.
Traducere de pr. Mihai Patraşcu
sursă: infosapientia.ro
| All the contents on this site are copyrighted ©. |