Benedict al XVI-lea despre spiritualitatea Sf. Robert Bellarmin: percepţia vie şi
personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu
(RV - 16 februarie 2011) Pentru comemorarea liturgică de sâmbătă
17 septembrie a Sfântului Robert Bellarmin, propunem mai întâi prezentarea
noastră radiofonică şi apoi traducerea integrală a catehezei Papei
Benedict al XVI-lea despre acest episcop şi învăţător al Bisericii. Un
semn distinctiv al spiritualităţii Sfântului Robert Bellarmin este percepţia vie şi
personală a bunătăţii imense a lui Dumnezeu. Sfântul Robert Bellarmin spunea:”Dacă
ai înţelepciune, înţelegi că eşti creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea
ta veşnică. Acesta este scopul tău, acesta este centrul sufletului tău, aceasta este
comoara inimii tale.
La audienţa generală de miercuri 23 februarie 2011 în
Aula Paul al VI-lea din Vatican, papa Benedict al XVI-lea a ţinut o cateheză despre
Sfântul Robert Bellarmin, preot iezuit, episcop, cardinal şi învăţător al Bisericii,
Italia, anii vieţii 1542-1621. Imediat după Conciliul din Trento, a căutat să întărească
identitatea Bisericii Catolice în raport cu Reforma Protestantă.
Păstor de
suflete, om de conducere şi model de rugăciune: Benedict al XVI-lea a prezentat trăsăturile
fundamentale ale figurii Sfântului Robert Bellarmin, care prin scrierile sale de teologie
şi spiritualitate a desfăşurat un rol important în Biserica de după Conciliul din
Trento pentru a răspunde Reformei protestante, născută dintr-o „gravă criză politică
şi religioasă” • El evită orice abordare polemică şi agresivă faţă de ideile
Reformei, dar folosind argumentele raţiunii şi ale Tradiţiei Bisericii, ilustrează
în mod clar şi eficient doctrina catolică.
Membru a numeroase Congregaţii
romane, cardinalul iezuit a avut şi însărcinări diplomatice, şi cu toate acestea,
a observat Pontiful, funcţiile exigente de conducere „nu l-au împiedecat să tindă
zilnic spre sfinţenie”. Papa Benedict a pus astfel accentul pe angajarea sa în predicarea
Evangheliei: • Predica şi catehezele sale prezintă acelaşi caracter de esenţialitate
pe care îl deprinsese din educaţia ignaţiană, menită în întregime să concentreze puterile
sufletului asupra Domnului Isus cunoscut, iubit şi imitat cu intensitate.
În
scrierile sale, a observat papei Benedict, remarcă în mod clar „primatul pe care el
îl acordă învăţăturii Domnului”. Sfântul Bellarmin a fost deci un model de rugăciune,
„o rugăciune care ascultă cuvântul Domnului”, care „nu se închide în sine, dar este
bucuroasă să se abandoneze lui Dumnezeu”: • Un semn distinctiv al spiritualităţii
lui Robert Bellarmin este percepţia vie şi personală a bunătăţii imense
a lui Dumnezeu, pentru care Sfântul nostru se simţea cu adevărat fiul iubit de el
şi era izvor de mare bucurie reculegerea, cu seninătate şi simplitate, în rugăciune,
în contemplarea lui Dumnezeu.
Format la spiritualitatea Sântului Ignaţiu
de Loyola, a mai adăugat, Bellarmin prezintă ca normă sigură pentru a trăi bine şi
muri bine „meditarea deasă şi cu seriozitate că va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu
de faptele proprii”,şi căutarea „de a nu strânge bogăţii pe acest pământ, dar a trăi
simplu şi cu dragoste adunând bunuri pentru Cer”. Cardinalul Bellarmin cheamă apoi
cu tărie clerul şi credincioşii la o reformă personală a vieţii: • Bellarmin
învaţă cu multă claritate şi cu exemplul vieţii că nu poate exista adevărată reformă
a Bisericii dacă mai întâi nu are lor reforma noastră personală şi convertirea inimii
noastre.
Evenimente prospere sau potrivnice, bogăţii şi sărăcie”, a spus
Papa cu referinţă la o scriere a Sfântului iezuit, „înţeleptul nu trebuie nici să
le caute, nici să fugă de ele pentru el însuşi. Dar sunt bune şi de dorit doar dacă
ele contribuie la slava lui Dumnezeu”: • Nu sunt cuvinte depăşite, ci de meditat
îndelung pentru a ne orienta drumul pe acest pământ. Ne amintesc că scopul vieţii
noastre este Domnul, Dumnezeul care s-a revelat în Isus Cristos, în care el continuă
să ne cheme şi să ne promită comuniunea cu el.
Aceste cuvinte, a adăugat,
ne amintesc „importanţa încrederii în Domnul, de a ne cheltui într-o viaţă fidelă
Evangheliei, de a accepta şi lumina cu credinţa şi cu rugăciunea orice împrejurare
şi orice faptă a vieţii, îndreptaţi mereu spre unirea cu el”.
rv/A. Lucaci
------------------------------------------------------------------------------ (RV
- 16 septembrie 2011) Textul integral al catehezei lui Benedict al XVI-lea
la audienţa de miercuri 23 februarie 2011.
Iubiţi fraţi şi surori,
Sfântul
Robert Bellarmin, despre care doresc să vă vorbesc astăzi, ne duce cu memoria la timpul
sciziunii dureroase a creştinătăţii occidentale, când o gravă criză politică şi religioasă
a provocat despărţirea unor naţiuni întregi de Scaunul Apostolic.
Născut la
4 octombrie 1542 la Montepulciano, lângă Siena, era nepot, din partea mamei, al Papei
Marcel al II-lea. A avut o formare umanistă excelentă înainte de a intra în Societatea
lui Isus la 20 septembrie 1560. Studiile de filozofie şi teologie, pe care la făcut
între Colegiul Roman, Padova şi Louvain, centrate pe sfântul Toma şi pe Părinţii Bisericii,
au fost decisive pentru orientarea lui teologică. Hirotonit preot la 25 martie 1570,
a fost câţiva ani profesor de teologie la Louvain. După aceea, chemat la Roma ca profesor
la Colegiul Roman, i-a fost încredinţată catedra de „Apologetică”; în deceniul
în care a îndeplinit această funcţie (1576-1586) a elaborat un curs de lecţii care
au format după aceea Controversiae, operă devenită imediat celebră datorită clarităţii
şi bogăţiei de conţinuturi şi datorită stilului prevalent istoric. Se încheiase de
puţin timp Conciliul din Trento şi pentru Biserica catolică era necesară întărirea
şi confirmarea propriei identităţi şi faţă de Reforma protestantă. Acţiunea lui Bellarmin
s-a inserat în acest context. Între anii 1588-1594 a fost mai întâi părinte spiritual
al studenţilor iezuiţi din Colegiul Roman, printre care l-a întâlnit şi l-a condus
pe sfântul Alois Gonzaga, şi apoi superior călugăresc. Papa Clement al VIII-lea l-a
numit teolog pontifical, consultant al Sfântului Oficiu şi rector al Colegiului Penitenţierilor
de la Bazilica „Sfântul Petru”. Din anii 1597-1598 datează catehismul său, Învăţătura
creştină scurtă, care a fost lucrarea lui cea mai populară.
La 3 martie 1599
a fost creat cardinal de Papa Clement al VIII-lea şi, la 18 martie 1602, a fost numit
arhiepiscop de Capua. A primit hirotonirea episcopală la 21 aprilie în acelaşi an.
În cei trei ani în care a fost episcop diecezan, s-a remarcat prin zelul de predicator
în catedrala sa, prin vizita pe care o realiza săptămânal în parohii, prin cele trei
Sinoade diecezane şi un Conciliu provincial căruia i-a dat naştere. După ce a participat
la conclavurile care au ales Papi pe Leon al XI-lea şi pe Paul al V-lea, a fost rechemat
la Roma, unde a fost membru al Congregaţiilor Sfântului Oficiu, a Indexului, a Riturilor,
a Episcopilor şi a Răspândirii Credinţei. A avut şi funcţii diplomatice, pe lângă
Republica Veneţia şi Anglia, în apărarea drepturilor Scaunului Apostolic. În ultimii
săi ani a compus diferite cărţi de spiritualitate, în care a condensat rodul exerciţiilor
sale spirituale anuale. Din citirea lor poporul creştin scoate şi astăzi mare edificare.
A murit la Roma la 17 septembrie 1621. Papa Pius al XI-lea l-a beatificat în anul
1923, l-a canonizat în anul 1930 şi l-a proclamat Învăţător al Bisericii în anul 1931.
Sfântul
Robert Bellarmin a desfăşurat un rol important în Biserică în timpul ultimelor decenii
ale secolului al XVI-lea şi al primelor decenii din secolul următor. Controversiae
au constituit un punct de referinţă, încă valabil, pentru ecleziologia catolică în
privinţa problemelor despre Revelaţie, natura Bisericii, Sacramente şi antropologia
teologică. În ele apare accentuat aspectul instituţional al Bisericii, din cauza erorilor
care circulau în acea vreme cu privire la aceste probleme. Totuşi Bellarmin a clarificat
şi aspectele invizibile ale Bisericii ca Trup Mistic şi le-a ilustrat cu analogia
trupului şi sufletului, cu scopul de a descrie raportul dintre bogăţiile interioare
ale Bisericii şi aspectele exterioare care o fac perceptibilă. În această operă monumentală,
care încearcă să sistematizeze diferitele controverse teologice ale epocii, el evită
orice stil polemic şi agresiv faţă de ideile Reformei, dar folosind argumentele raţiunii
şi ale Tradiţiei Bisericii, ilustrează în mod clar şi eficace învăţătura catolică.
Totuşi,
moştenirea lui constă în modul în care a conceput lucrarea sa. De fapt, funcţiile
dificile de conducere nu l-au împiedicat să tindă zilnic spre sfinţenie cu fidelitatea
faţă de exigenţele propriei stări de călugăr, preot şi episcop. Din această fidelitate
provine angajarea lui în predicare. Ca preot şi episcop, fiind înainte de toate un
păstor de suflete, a simţit datoria de a predica în mod asiduu. Sunt sute de sermones
– omilii – ţinute în Flandre, la Roma, la Napoli şi la Capua cu ocazia celebrărilor
liturgice. Nu mai puţin abundente sunt expositiones şi explanationes ţinute
parohilor, călugăriţelor, studenţilor de la Colegiul Roman, care au adesea ca obiect
Sfânta Scriptură, în special Scrisorile sfântului Paul. Predica lui şi catehezele
lui prezintă acelaşi caracter de esenţialitate pe care a învăţat-o din educaţia ignaţiană,
îndreptată în întregime spre concentrarea forţelor sufletului asupra Domnului Isus
intens cunoscut, iubit şi imitat.
În scrierile acestui om de conducere se observă
în mod foarte clar, deşi în caracterul rezervat în spatele căruia ascunde sentimentele
sale, primatul pe care el îl acordă învăţăturilor lui Cristos. Sfântul Bellarmin oferă
astfel un model de rugăciune, sufletul oricărei activităţi: o rugăciune care ascultă
Cuvântul Domnului, care este satisfăcută în contemplarea măreţiei sale, care se concentrează
asupra ei însăşi, ci este bucuroasă să se abandoneze lui Dumnezeu. Un semn distinctiv
al spiritualităţii lui Bellarmin este percepţia vie şi personală a bunătăţii imense
a lui Dumnezeu, prin care Sfântul nostru se simţea cu adevărat fiu iubit de Dumnezeu
şi era izvor de mare bucurie să se reculeagă, cu seninătate şi simplitate, în rugăciune,
în contemplarea lui Dumnezeu. În cartea lui De ascensione mentis in Deum –
Ridicarea minţii la Dumnezeu – compusă după schema lui Itinerarium al sfântului Bonaventura,
exclamă: „O, suflete, exemplarul tău este Dumnezeu, frumuseţe infinită, lumină
fără umbre, strălucire care o depăşeşte pe cea a lunii şi a soarelui. Ridică ochii
la Dumnezeu în care se află arhetipurile tuturor lucrurilor, şi de la care, ca dintr-un
izvor de rodnicie infinită, derivă această varietate aproape infinită a lucrurilor.
De aceea trebuie să conchizi: cine îl găseşte pe Dumnezeu găseşte orice lucru, cine
îl pierde pe Dumnezeu pierde orice lucru”.
În acest text se simte ecoul
celebrei contemplatio ad amorem obtineundum – contemplaţia pentru a obţine
iubirea – din Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola. Bellarmin, care
trăieşte în societatea fastuoasă şi adesea nesănătoasă de la sfârşitul secolului al
XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, din această contemplaţie scoate aplicaţii
practice şi proiectează în ele situaţia Bisericii din timpul său cu suflu pastoral
viu. În cartea De arte bene moriendi – arta de a muri bine – de exemplu, indică drept
normă sigură a trăirii bune, şi chiar a morţii bune, meditarea deasă şi cu seriozitate
că va trebui să dăm cont lui Dumnezeu de propriile acţiuni şi de propriul mod de a
trăi, şi a căuta să nu acumulăm bogăţii pe acest pământ, ci să trăim simplu şi cu
caritate în aşa fel încât să acumulăm bunuri în Cer. În cartea De gemitu columbae
– Geamătul porumbelului, unde porumbelul reprezintă Biserica – cheamă cu tărie
clerul şi pe credincioşi la o reformă personală şi concretă a propriei vieţi urmând
ceea ce învaţă Scriptura şi Sfinţii, între care citează în mod deosebit pe sfântul
Grigore din Nazianz, pe sfântul Ioan Gură de Aur, pe sfântul Ieronim şi pe sfântul
Augustin, în afară de marii Fondatori de Ordine călugăreşti ca sfântul Benedict, sfântul
Dominic şi sfântul Francisc. Bellarmin învaţă cu mare claritate şi cu exemplul propriei
vieţi că nu poate exista adevărată reformă a Bisericii dacă mai întâi nu există reforma
noastră personală şi convertirea inimii noastre.
Din Exerciţiile spirituale
ale sfântului Ignaţiu, Bellarmin lua sfaturi pentru a comunica în mod profan, chiar
şi celor mai simpli, frumuseţile misterelor credinţei. El scrie: „Dacă ai înţelepciune,
înţelege că eşti creat pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică.
Acesta este scopul tău, acesta este centrul sufletului tău, aceasta este comoara inimii
tale. De aceea consideră adevărat bine pentru tine ceea ce te conduce la scopul tău,
adevărat rău ceea ce te face să-ţi lipsească scopul tău. Evenimente prospere sau potrivnice,
bogăţii şi sărăcii, sănătate şi boală, onoruri şi batjocuri, viaţă şi moarte, înţeleptul
nu trebuie nici să le caute, nici să le alunge prin el însuşi. Dar sunt bune şi de
dorit numai dacă ele contribuie la gloria lui Dumnezeu şi la fericirea ta veşnică,
sunt rele şi trebuie alungate dacă o împiedică” (De ascensione mentis in Deum,
grad. 1).
Desigur, acestea nu sunt cuvinte care nu mai sunt la modă, ci
cuvinte care trebuie meditate îndelung astăzi de către noi pentru a orienta drumul
nostru pe acest pământ. Ne amintesc că scopul vieţii noastre este Domnul, Dumnezeul
care s-a revelat în Isus Cristos, în care El continuă să ne cheme şi să ne promită
comuniunea cu El. Ne amintesc importanţa de a ne încrede în Domnul, de a ne oferi
într-o viaţă fidelă faţă de Evanghelie, de a accepta şi ilumina cu credinţa şi cu
rugăciunea orice împrejurare şi orice acţiune a vieţii noastre, mereu îndreptaţi spre
unirea cu El. Mulţumesc.
Traducere de pr. Mihai Patraşcu sursă: infosapientia.ro