Papa la audienţa generală în Piaţa Sfântul Petru îndeamnă la învingerea ispitei îndoielii: Dumnezeu ascultă strigătul celui asuprit şi-l salvează pe cel zbuciumat sufleteşte şi în durere

(RV - 7 septembrie 2011) Papa a reluat miercuri audienţele generale în Piaţa San Pietro revenind la ciclul de cateheze despre rugăciune început la 4 mai. Dimineaţa aceasta a început meditaţiile despre unii Psalmi, care, cum anunţase în luna iunie, formează “cartea de rugăciune” prin excelenţă. Primul asupra căruia s-a oprit “este un Psalm de lamentaţie şi de suplică sau implorare pătruns de profundă încredere, în care certitudinea prezenţei lui Dumnezeu stă la baza rugăciunii care izvorăşte dintr-o condiţie extremă de dificultate în care se află rugătorul. Este vorba de Psalmul 3, referit de tradiţia ebraică la David în momentul în care fuge de fiul său Absalon: este unul din episoadele cele mai dramatice şi dureroase din viaţa regelui, când fiul său uzurpează tronul regal şi îl constrânge să părăsească Ierusalimul pentru a-şi salva viaţa (Cf 2Sam 15şu). Situaţia de primejdie şi de nelinişte sufletească trăită de David - continuă Papa - constituie fundalul acestei rugăciuni şi ajută la înţelegerea ei, prezentându-se ca situaţia tipică în care un asemenea Psalm poate fi recitat. În strigătul Psalmistului, fiecare om poate recunoaşte acele sentimente de durere, de amărăciune şi împreună de încredere în Dumnezeu care potrivit povestirii biblice, însoţiseră fuga lui David din oraşul său.
Psalmul începe cu o invocaţie către Domnul:
„Doamne, cât de mult s-au înmulţit cei care mă asupresc, mulţi se ridică împotriva mea, mulţi zic despre sufletul meu: „Nu este izbăvire pentru el în Dumnezeul lui!” (vv.2-3).

Descrierea situaţiei pe care o face rugătorul este marcată de tonuri foarte dramatice. De trei ori se reafirmă ideea de mulţime - „numeroşi”, „mulţi”, „atâţi” - care în textul originar este redată cu aceeaşi rădăcină ebraică pentru a sublinia şi mai mult enormitatea pericolului, în mod repetitiv, aproape ca lovituri de ciocan. Această insistenţă asupra numărului şi mărimii duşmanilor serveşte ca să exprime percepţia din partea psalmistului, a disproporţiei absolute existente între el şi prigonitorii săi, o disproporţie ce justifică şi fundamentează urgenţa cererii sale de ajutor: asupritorii sunt atât de mulţi, prevalează, în timp ce rugătorul este singur şi lipsit de apărare, în voia agresorilor săi. Cu toate acestea, primul cuvânt pe care psalmistul îl pronunţă este „Domnul”; strigătul său începe cu invocaţia către Dumnezeu. O mulţime îl împresoară şi se ridică împotriva lui, dând naştere unei frici care măreşte extrem de mult ameninţarea făcând-o să apară şi mai mare şi terifiantă; dar, rugătorul nu se lasă învins de această viziune de moarte, menţine tare raportul cu Dumnezeul vieţii şi lui i se adresează înainte de toate, în căutare de ajutor.
• Însă vrăjmaşii încearcă şi să rupă această legătură cu Dumnezeu şi să-i slăbească credinţa victimei lor. Ei insinuează că Domnul nu poate interveni, afirmă că nici Dumnezeu nu-l poate salva. Agresiunea nu este doar fizică, dar atinge dimensiunea spirituală - Domnul nu-l poate salva, spun - nucleul central al sufletului Psalmistului este atacat. Este ispita extremă la care credinciosul este supus: tentaţia de a pierde credinţa, încrederea în aproprierea lui Dumnezeu.

„Cel drept - a continuat Pontiful - depăşeşte ultima încercare, el rămâne tare în certitudinea adevărului şi în deplina încredere în Dumnezeu şi tocmai astfel găseşte şi adevărul.
• Mi se pare că Psalmul ne atinge aici foarte personal în atâtea probleme. Suntem tentaţi să ne gândim că poate Dumnezeu nu mă salvează, nu mă cunoaşte, poate nu are posibilitatea. Ispita împotriva credinţei este ultimul atac al duşmanului şi la aceasta trebuie să rezistăm, aşa îl găsim pe Dumnezeu şi găsim viaţa. Rugătorul din Psalmul nostru este deci chemat să răspundă cu credinţă la atacurile celor nelegiuiţi; duşmanii neagă că Dumnezeu poate să-l ajute, el în schimb îl invocă.

Îl cheamă pe nume, „Doamne”, şi apoi i se adresează cu un „tu” emfatic., care exprimă un raport trainic, solid, ce închide în sine certitudinea răspunsului divin:
„Dar Tu, Doamne, eşti scut în jurul meu,
slava mea, Cel ce înalţi capul meu.
Cu glas mare strig către Domnul
şi El îmi răspunde din muntele său cel sfânt” (vv, 4-5).

Viziunea duşmanilor acum dispare - explică Papa - ei nu au învins, pentru că cine crede în Dumnezeu este sigur că Dumnezeu este prietenul său: rămâne singur pronumele „Tu” al lui Dumnezeu, „celor mulţi” se contrapune acum unul singur, dar mult mai mare şi puternic decât mulţi adversari. Domnul este ajutor, apărare, mântuire; ca scut îl protejează pe cine i se încredinţează lui, şi îl face să-şi ridice capul, într-un gest de triumf şi de biruinţă.
• Omul nu mai este singur, duşmanii nu sunt invincibili cum păreau, pentru că Domnul ascultă strigătul celui asuprit şi răspunde din locul prezenţei sale, de pe muntele său sfânt. Omul strigă, în zbuciumul său sufletesc, în primejdie, în durere; omul cere ajutor şi Dumnezeu răspunde.

Această împletire a strigătului omenesc şi răspunsul divin este dialectica rugăciunii şi cheia de lectură a întregii istorii a mântuirii.
• Strigătul exprimă nevoia de ajutor şi se apelează la fidelitatea altuia; a striga vrea să spună a face un gest de credinţă în apropierea şi în disponibilitatea la ascultare a lui Dumnezeu. „Rugăciunea exprimă siguranţa unei prezenţe divine deja trăite şi crezute, care în răspunsul aducător de mântuire al lui Dumnezeu se manifestă în plinătate”. Este important - a afirmat apoi Papa - că „în rugăciune există certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa care, ca scut, îl învăluie în jur cu o protecţie invulnerabilă; cine se gândea că este de-acum pierdut, poate ridica capul, pentru că Domnul îl salvează; rugătorul, ameninţat şi luat în râs, este în slavă, pentru că Dumnezeu este gloria sa.

Răspunsul divin care primeşte rugăciunea îi dă Psalmistului o siguranţă totală; a încetat şi frica, şi strigătul se linişteşte în pace, într-o profundă linişte interioară:
„Iar eu mă culc şi adorm şi mă trezesc,
căci Domnul este sprijinitorul meu.
Nu mă tem de miile de popoare
care din toate părţile mă împresoară” (vv.6-7).

Rugătorul - a subliniat Papa Benedict - deşi în mijlocul pericolului şi bătăliei, poate să adoarmă liniştit, într-o atitudine fără echivoc de abandonare încrezătoare. În jurul lui adversarii se adună, îl asediază, sunt atâţi, se ridică împotrivă lui, îl iau în râs şi încearcă să-l facă să cadă, dar el în schimb se culcă şi doarme liniştit şi senin, sigur de prezenţa lui Dumnezeu. Şi la trezire, îl găseşte pe Dumnezeu încă alături de el ca paznic ce nu doarme (Cf Ps 121,3-4), care îl susţine, îl ţine de mână nu-l părăseşte niciodată. Frica de moarte este învinsă de prezenţa Aceluia care nu moare. Şi tocmai noaptea populată de temeri atavice, noaptea dureroasă a singurătăţii şi a aşteptării plină de nelinişte, acum se transformă: ceea ce evocă moartea devine prezenţă a Celui Veşnic.

Vizibilităţii asaltului duşmanului, în masă şi impunător - a observat Pontiful - i se contrapune prezenţa invizibilă a lui Dumnezeu, cu toată puterea sa invincibilă. Şi tot lui, din nou Psalmistul, după expresiile de încredere, îi adresează rugăciunea sa: „Scoală-te, Doamne! Mântuieşte-mă, Dumnezeul meu!” (v.8). Agresorii „se ridică” (Cf v.2) împotriva victimei lor, cine în schimb „se va înălţa” este Domnul şi va fi el cel care îi va doborî. Şi dacă duşmanii negau orice salvare pentru dreptul persecutat (cf v.3), Dumnezeu îl va salva, răspunzând strigătului său. De aceea Psalmul se încheie cu eliberarea de primejdia ce ucide şi de tentaţia care poate duce la pieire. După cererea adresată Domnului de a se scula pentru a-l salva, rugătorul descrie biruinţa divină: duşmanii care, cu asuprirea lor injustă şi crudă, sunt simbol a tot ceea ce se opune lui Dumnezeu şi planului său de mântuire, sunt înfrânţi. Loviţi peste gură, nu vor mai putea ataca cu violenţa lor distrugătoare şi nu vor mai putea insinua răul îndoielii în prezenţa şi în lucrarea lui Dumnezeu: vorbirea lor absurdă şi plină de blasfemii este dezminţită definitiv şi redusă la tăcere de intervenţia mântuitoare a Domnului (Cf v.8bc). Astfel Psalmistul poate să-şi încheie rugăciunea cu o frază având conotaţiile liturgice care îl celebrează, în gratitudine şi preamărire, pe Dumnezeul vieţii: „La Domnul este mântuirea; peste poporul său binecuvântarea sa”.

Dragi fraţi şi surori - a încheiat Papa - Psalmul 3 ne-a prezentat o suplică plină de încredere şi de mângâiere. Rugându-ne acest psalm, putem să ne însuşim simţămintele Psalmistului, figura celui drept persecutat care află în Isus împlinirea sa.
• În durere, în pericol, în amărăciunea neînţelegerii şi ofensei, cuvintele Psalmistului ne deschid inima la certitudinea confortantă a credinţei. Dumnezeu este mereu aproape - chiar în dificultăţile, în problemele, în întunecimile vieţii - ascultă, răspunde şi salvează, în modul său. Dar trebuie să recunoaştem prezenţa sa, să-i acceptăm căile, asemenea lui David în fuga sa umilitoare de fiul său Absalon, le fel ca dreptul persecutat din Cartea Înţelepciunii, şi în cele din urmă şi desăvârşit, asemenea Domnului Isus pe Golgota. Şi când, în ochii celor nelegiuiţi, Dumnezeu pare că nu intervine şi Fiul moare, tocmai atunci se manifestă, pentru toţi credincioşii, adevărata glorie şi realizarea definitivă a mântuirii.

Fie ca Domnul să ne dea credinţă, să vină în ajutorul slăbiciunii noastre şi să ne facă capabili de a crede şi a ne ruga în orice angoasă, în nopţile dureroase ale îndoielii şi în zilele lungi ale durerii, abandonându-ne cu încredere lui, „scutul” nostru” şi „gloria” noastră.

La terminarea audienţei generale, ca de obicei, s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină, intonată de Papa şi continuată împreună cu credincioşii, aceştia putând urmări textul scris pe verso biletelor de intrare. În final, Sfântul Părinte a invocat peste toţi cei prezenţi binecuvântarea apostolică, extinzând-o bucuros şi la cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci