"Servus servorum Dei", Sf. Grigore cel Mare, papă, aproape de nevoile semenilor, deoarece
cufundat în Dumnezeu
(RV - 3 septembrie 2011) Biserica celebrează la 3 septembrie comemorarea liturgică
a Sfântului Grigore cel Mare, papă şi învăţător al Bisericii. Benedict al XVI-lea
a dedicat acestei mari figuri o alocuţiune duminicală înainte de rugăciunea „Angelus”
şi două cateheze la audienţele generale de miercuri. "Mare, deoarece
umil": astfel Benedict al XVI-lea l-a descris pe Sfântul Grigore cel Mare. Un
papă din Evul Mediu, exemplu pentru păstorii Bisericii şi pentru lucrătorii din administraţia
publică din cel de-al Treilea Mileniu. Benedict al XVI-lea a trasat „figura singulară”
a sfântului Grigore cel Mare, care a trăit între anii 540-604: prefect al Romei la
30 de ani, apoi monah benedictin şi papă. Ca funcţionar imperial s-a distins prin
capacitate administrativă şi integritate morală, monah fiind a fost ales de Papa ca
reprezentant al său pe lângă împăratul Orientului, manifestând mereu „un stil de
viaţă monastic, simplu şi sărac. În fine, aclamat ca vicar al lui Cristos - a
subliniat papa Benedict - „a căutat în orice mod să scape de acea numire, dar, în
cele din urmă, a trebuit să cedeze şi, lăsând cu neplăcere mănăstirea, s-a dedicat
comunităţii, conştient că îndeplineşte o datorie şi că este un simplu 'servus servorum
Dei', servitorul servitorilor lui Dumnezeu”.
Ca Pontif, îmbină eficienţa
şi capacitatea administrativă, căpătată ca funcţionar imperial, cu stilul contemplativ
şi ascetic al vieţii monastice. Astfel scria Grigore cel Mare: • „Viaţa păstorului
de suflete trebuie să fie o sinteză echilibrată de contemplaţie şi de acţiune, însufleţită
de iubirea care atinge culmi foarte înalte când se apleacă cu milostivire asupra relelor
profunde ale altora. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei altuia este măsura
forţei avântului spre altul’ (II,5) (Angelus, 3 septembrie 2006).
Din
această învăţătură, mereu actuală, s-au inspirat părinţii Conciliului Vatican II pentru
a trasa imaginea păstorului din aceste timpuri ale noastre.
Sfântul Grigore
privea la invaziile barbare cu spirit încrezător şi spre deosebire de împăratul bizantin,
care considera longobarzii ca indivizi neciopliţi ce trebuie învinşi sau exterminaţi,
vedea această lume cu ochii bunului păstor, preocupat să le vestească şi lor cuvântul
de mântuire: • „Cu profetică clarviziune, Grigore a intuit că o nouă civilizaţie
era pe cale de a se naşte din întâlnirea dintre ereditatea romană şi popoarele aşa-zise
‚barbare’, graţie forţei de coeziune şi de elevaţie morală a creştinismului. Monahismul
se dovedea o bogăţie nu numai pentru Biserică, dar şi pentru întreaga societate”
(Angelus, 3 septembrie 2006).
Are o cunoştinţă profundă a Sfintelor
Scripturi pe care continuă să le citească cu umilinţă şi cu umilinţă să le explice
credincioşilor: • „Umilinţa intelectuală este regula principală pentru cine
caută să pătrundă realităţile supranaturale plecând de la Cartea sacră. Umilinţa,
evident, nu exclude studiul serios; dar pentru a face astfel ca acesta să fie rodnic
în plan spiritual, permiţând să se intre realmente în profunzimea textului, umilinţa
rămâne indispensabilă. Numai cu această atitudine interioară se ascultă cu adevărat
şi se percepe în sfârşit glasul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, când este vorba de
Cuvântul lui Dumnezeu, a înţelege nu este nimic, dacă înţelegerea nu conduce la acţiune”(Audienţa generală, 4 iunie 2008).
Sfântul Grigore cel Mare desfăşoară
o intensă acţiune pastorală şi civilă, reformează cântul liturgic căruia de
la numele său i s-a zis „gregorian”. În centrul atenţiei sale sunt cei mai
săraci: • „Era un om scufundat în Dumnezeu: dorinţa de Dumnezeu era mereu vie
în străfundul sufletului său şi tocmai de aceea era mereu foarte aproape de semeni,
de nevoile oamenilor din timpul său. Într-o epocă dezastroasă, mai mult disperată,
a ştiut mereu să creeze pace şi să dea speranţă. Acest om al lui Dumnezeu ne arată
unde sunt adevăratele izvoare ale păcii, de unde vine adevărata speranţă şi devine
astfel un îndrumător şi pentru noi azi”(Audienţa generală, 29 mai 2008).
Deşi de o sănătate şubredă dar de o puternică vigoare morală, sfântul Grigore
cel Mare a lăsat un vast epistolar - 848 de scrisroi, minunate omilii către popor,
un celebru comentariu la cartea lui Iob şi scrierile asupra vieţii sfântului Benedict,
în afară de numeroase texte liturgice. Însă opera cea mai celebră este fără îndoială
‚Liber regulae pastoralis’, “Regula pastorală” care a avut pentru cler aceeaşi
importanţă pe care a avut-o Regula sfântului Benedict pentru monahii din Evul Mediu.
A
murit în ziua de 12 martie 604 şi a fost înhumat în bazilica Sfântul Petru. Noul calendar
a stabilit comemorarea lui pentru 3 septembrie, ziua în care a început activitatea
de păstor suprem al Bisericii lui Cristos. Sfântul Grigore cel Mare, aparţine
categoriei de oameni cărora le acordă titlul de “cel Mare”; el este cinstit atât
în Biserica Apuseană cât şi în Biserica Răsăriteană, fiind o mărturie vie
a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică.