Sf. Clara din Assisi în cateheza Papei Benedict al XVI-lea: se împlinesc 800 de ani de la consacrarea Clarei şi înfiinţarea Ordinului al II-lea Franciscan cel al Clariselor

(RV - 10 august 2011) Biserica celebrează joi 11 august comemorarea liturgică a Sfintei Clara din Assisi, la împlinirea a 800 de ani de la consacrarea Clarei lui Dumnezeu în noaptea Duminicii Floriilor din 18/19 martie 1211, luând astfel naştere al Doilea Ordin Francscan, cel al Clariselor.

Propunem ceteheza Papei Benedict al XVI-lea din 15 septembrie 2010, înainte de plecarea în călătoria apostolică în Regatul Unit.
Iubiţi fraţi şi surori,
Una din sfintele cele mai iubite este fără îndoială sfânta Clara de Assisi, care a trăit în secolul al XIII-lea, contemporană a sfântului Francisc. Mărturia ei ne arată cât de mult este datoare Biserica femeilor curajoase şi bogate în credinţă ca ea, capabile să dea un impuls decisiv pentru reînnoirea Bisericii.
Aşadar cine era Clara de Assisi? Pentru a răspunde la această întrebare avem izvoare sigure: nu numai vechile biografii, ca aceea a lui Tommaso da Celano, ci şi Actele procesului de canonizare promovat de papa la puţine luni după moartea Clarei şi care conţine mărturiile celor care au trăit alături de ea mult timp.
Născută în anul 1193, Clara aparţinea unei familii aristocratice şi bogate. A renunţat la nobilime şi la bogăţie pentru a trăi umilă şi săracă, adoptând forma de viaţă pe care o propunea Francisc de Assisi. Chiar dacă rudele ei, aşa cum se întâmpla atunci, proiectau o căsătorie cu vreun personaj important, Clara, la vârsta de 18 ani, cu un gest curajos inspirat de profunda dorinţă de a-l urma pe Cristos şi de admiraţia faţă de Francisc, a părăsit casa părintească şi, în compania unei prietene a ei, Bona de Guelfuccio, a ajuns în mod secret la fraţii minori la mica biserică a Porţiunculei. Era în seara Duminicii Floriilor din anul 1211. În emoţia generală, a fost făcut un gest deosebit de simbolic: în timp ce tovarăşii lui ţineau în mână torţe aprinse, Francisc i-a tăiat părut şi Clara a îmbrăcat o sărăcăcioasă haină de pocăinţă. Din acel moment a devenit fecioară mireasă a lui Cristos, umil şi sărac, şi s-a consacrat total Lui. Asemenea Clarei şi colegelor sale, nenumărate femei în decursul istoriei au fost fascinate de iubirea faţă de Cristos care, în frumuseţea Persoanei sale divine, umple inima lor. Şi Biserica întreagă, prin intermediul misticei vocaţii nupţiale a fecioarelor consacrate, apare ceea ce va fi pentru totdeauna: Mireasa frumoasă şi curată a lui Cristos.
Într-una din cele patru scrisori pe Clara le-a trimis sfintei Agneza de Praga, fiica regelui Boemiei, care a voit să meargă pe urmele ei, vorbeşte despre Cristos, Mirele ei iubit, cu expresii nupţiale, care pot uimi, dar care emoţionează: „Iubindu-l, sunteţi castă, atingându-l, veţi fi mai curată, lăsându-vă posedată de el sunteţi fecioară. Puterea lui este mai puternică, generozitatea lui mai înaltă, aspectul lui mai frumos, iubirea mai suavă şi orice har mai fin. De acum sunteţi strânsă în îmbrăţişarea lui, care a împodobit pieptul dumneavoastră cu pietre preţioase… şi v-a încoronat cu o coroană de aur imprimată cu semnul sfinţeniei” (Prima scrisoare: FF, 2862).
Mai ales la începutul experienţei sale călugăreşti, Clara a avut în Francisc de Assisi nu numai un învăţător ale cărui învăţături să le urmeze, ci şi un prieten fratern. Prietenia între aceşti doi sfinţi constituie un aspect foarte frumos şi important. De fapt, atunci când două suflete curate şi înflăcărate de aceeaşi iubire faţă de Dumnezeu se întâlnesc, ele scot din prietenia reciprocă un stimulent foarte puternic pentru a parcurge calea perfecţiunii. Prietenia este unul din sentimentele umane cele mai nobile şi înalte pe care Harul divin îl purifică şi-l transfigurează. Ca sfântul Francisc şi sfânta Clara, şi alţi sfinţi au trăit o profundă prietenie în drumul spre perfecţiunea creştină, ca sfântul Francisc de Sales şi sfânta Ioan Francisca de Chantal. Şi chiar sfântul Francisc de Sales scrie: „Este frumos să poţi iubi pe pământ aşa cum se iubeşte în cer şi să înveţi să iubeşti în această lumea aşa cum vom face veşnic în cealaltă lume. Nu vorbesc aici de simpla iubire de caritate, pentru că aceea trebuie s-o avem faţă de toţi oamenii; vorbesc despre prietenia spirituală, în cadrul căreia, două, trei sau mai multe persoane îşi schimbă devoţiunea, sentimentele spirituale şi devin realmente un singur duh” (Introducere la viaţa evlavioasă, III, 19).
După ce a petrecut o perioadă de câteva luni în alte comunităţi monastice, rezistând presiunilor rudelor sale care iniţial nu au aprobat alegerea ei, Clara s-a stabilit cu primele colege în biserica „Sfântul Damian” unde fraţii minori aranjaseră un mic convent pentru ei. În mănăstirea aceea a trăit peste patruzeci de ani până la moarte, în anul 1253. Avem o descriere originală a modului cum trăiau aceste femei în acei ani, la începuturile mişcării franciscane. E vorba de relatarea admirată a unui episcop flamand aflat în vizită în Italia, Giacomo de Vitry, care afirma că a găsit un mare număr de bărbaţi şi femei, din orice pătură socială care „părăsind toate pentru Cristos, fugeau de lume. Se numeau fraţi minori şi surori minore şi sunt foarte apreciaţi de domnul papă şi de cardinali… Femeile… locuiesc împreună în diferite locuinţe care nu sunt departe de oraşe. Nu primesc nimic, ci trăiesc din munca propriilor mâini. Şi sunt foarte îndurerate şi tulburate pentru că sunt onorate mai mult decât ar trebui, de clerici şi laici” (Scrisoare din octombrie 1216: FF, 2205.2207).
Giacomo de Vitry observase cu perspicacitate o trăsătură caracteristică a spiritualităţii franciscane faţă de care Clara a fost foarte sensibilă: radicalitatea sărăciei asociată cu încrederea totală în Providenţa divină. Pentru acest motiv, ea a acţionat cu mare determinare, obţinând de la papa Grigore al IX-lea sau, probabil, deja de la papa Inocenţiu al III-lea, aşa-numitul Privilegium Paupertatis (cf. FF, 3279). Pe baza acestuia, Clara şi colegele ei de la „Sfântul Damian” nu puteau să aibă nici o proprietate materială. Era vorba de o excepţie cu adevărat extraordinară faţă de dreptul canonic care era în vigoare şi autorităţile ecleziastice din acel timp l-au acordat apreciind roadele de sfinţenie evanghelică ce se recunoşteau în modul de a trăi al Clarei şi al surorilor sale. Asta arată că şi în secolele din Evul Mediu, rolul femeilor nu era secundar, ci considerabil. În această privinţă, merită de amintit că sfânta Clara a fost prima femeie în istoria Bisericii care a compus o Regulă scrisă, supusă aprobării papei, pentru ca să fie păstrată carisma sfântului Francisc de Assisi în toate comunităţile feminine care creşteau ca număr deja în timpurile sale şi care doreau să se inspire din exemplul lui Francisc şi al Clarei.
În conventul „Sfântul Damian”, Clara a practicat în mod eroic virtuţile care ar trebui să deosebească orice creştin: umilinţa, spiritul de evlavie şi de pocăinţă, caritatea. Deşi era superioară, ea voia să slujească personal surorile bolnave, supunându-se chiar şi celor mai umile treburi: de fapt, caritatea depăşeşte orice rezistenţă şi cel care iubeşte face orice sacrificiu cu bucurie. Credinţa ei în prezenţa reală a Euharistiei era aşa de mare încât, de două ori, a avut loc un fapt minunat. Numai cu prezentarea Preasfântului Sacrament i-a îndepărtat pe soldaţii mercenari saraceni, care erau gata să atace conventul „Sfântul Damian” şi să devasteze oraşul Assisi.
Şi aceste episoade, ca şi alte minuni, ale căror amintire se păstrează, l-au făcut pe papa Alexandru al IV-lea s-o canonizeze la numai doi ani după moartea ei, în 1255, trasându-i un elogiu în Bula de canonizare în care citim: „Cât de vie este puterea acestei lumini şi cât de puternică este strălucirea acestei surse luminoase. Cu adevărat, această lumină era închisă în ascunzătoarea vieţii claustrale şi în afară iradia raze luminoase; se aduna într-o mănăstire mică şi în afară se răspândea cât de vastă este lumea. Se păstra înăuntru şi se răspândea în afară. De fapt Clara se ascundea; însă viaţa ei era revelată tuturor. Clara tăcea, însă faima ei striga” (FF, 3284). Şi chiar aşa este, dragi prieteni: sfinţii sunt cei care schimbă lumea în mai bine, o transformă în mod durabil, punând în ea energiile pe care numai iubirea inspirată din Evanghelie le poate trezi. Sfinţii sunt marii binefăcători ai umanităţii!
Spiritualitatea sfintei Clara, sinteza propunerii sale de sfinţenie este adunată în a patra scrisoare adresată sfintei Agneza de Praga. Sfânta Clara foloseşte o imagine foarte răspândită în Evul Mediu, cu ascendenţe patristice, oglinda. Şi o invită pe prietena ei din Praga să se reflecteze în acea oglindă de perfecţiune a oricărei virtuţi care este însuşi Domnul. Ea scrie: „Desigur, fericit cel care poate să fie părtaş la ospăţul sfânt, în aşa fel încât să adere cu toate sentimentele inimii [la Cristos], a cărui frumuseţe o admiră fără încetare toate cetele fericite ale cerurilor, a cărui tandreţe emoţionează inimile, a cărui contemplare aduce mângâiere, a cărui bunătate satură, a cărui blândeţe recreează, a cărui amintire luminează cu delicateţe, la parfumul căruia morţii recapătă viaţa şi a cărui vedere îi va face fericiţi pe toţi locuitorii Ierusalimului ceresc. Deoarece această viziune este strălucire a gloriei veşnice, reflex luminii veşnice, o oglindă fără pată, priveşte în fiecare zi în această oglindă, regină, mireasă a lui Isus Cristos. Contemplă încontinuu în ea chipul tău, pentru a te împodobi astfel în întregime în interior şi în exterior… În această oglindă străluceşte fericita sărăcie, sfânta umilinţă şi caritatea inefabilă” (Scrisoarea a patra: FF, 2901-2903).
Recunoscători lui Dumnezeu care ne dăruieşte sfinţii care vorbesc inimii noastre şi ne oferă un exemplu de viaţa creştină care trebuie imitat, aş vrea să închei cu înseşi cuvintele de binecuvântare pe care sfânta Clara le-a compus pentru surorile sale şi pe care şi astăzi clarisele, care desfăşoară un rol preţios în Biserică prin rugăciunea lor şi prin lucrarea lor, le păstrează cu mare evlavie. Sunt expresii în care se evidenţiază toată gingăşia maternităţii ei spirituale: „Vă binecuvântez în viaţa mea şi după moartea mea, aşa cum pot şi mai mult decât pot, cu toate binecuvântările cu care Tatăl milostivirilor a binecuvântat şi va binecuvânta în cer şi pe pământ fiii şi fiicele, şi cu care un tată şi o mamă spirituală a binecuvântat şi va binecuvânta fiii săi şi fiicele sale spirituale. Amin” (FF, 2856).
Benedictus PP. XVI

sursă: infosapientia.ro