Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu este prioritară şi inspiră serviciul carităţii: Sf. Marta în catehezele papei Benedict al XVI-lea

(RV - 29 iulie 2011) Tuturor ne este bine cunoscut episodul din Evanghelia după Sfântul Luca 10,38-42 despre Marta şi Maria. Pericopa revine în una din duminicile de peste an dar, la alegere, şi în comemorarea liturgică a Sfintei Marta, sărbătorită anual la 29 iulie:
Iată textul:
"În acel timp, Isus a intrat într-un sat. O femeie, cu numele de Marta, l-a primit în casa ei. Ea avea o soră, numită Maria, care, aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul. Marta în schimb era ocupată până peste cap cu o mulţime de treburi. De aceea s-a dus şi i-a spus lui Isus: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!" Dar Domnul i-a răspuns: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua".

Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. În această pericopă ies în evidenţă cuvintele cu care Isus o dojeneşte amabil pe Marta pentru că nu a ştiut să aleagă „partea cea mai bună”, adică ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este o condiţie fundamentală pentru orice creştin şi la care Benedict al XVI-lea s-a referit de mai multe ori în discursurile sale. Lucrarea credinciosului este cu atât mai rodnică cu cât îşi are izvorul într-o contemplaţie mai profundă.
Să reflectăm:
Într-o zi, un bărbat intră într-o casă din Betania. A făcut un drum lung, e obosit, are nevoie de puţină odihnă. De altfel, este un personaj cunoscut, despre care toţi vorbesc, şi stăpâna casei - care are pentru el o mare stimă - îi rezervă cea mai bună ospitalitate posibilă. Acel om este Isus, satul e Betania în Iudeea, femeia care îl primeşte cu toate gesturile de atenţie este Marta iar situaţia este una din cele mai renumite şi stimulante din Evanghelia după Luca. Cu toate acestea, ceea ce părea a fi un perfect exemplu de generozitate şi devotament, prezintă un punct slab de nebănuit: Marta se lasă ocupată până peste cap de treburile casei, neglijând să se oprească înaintea lui Cristos care vorbeşte, cum face în schimb sora ei Maria.

Situaţia se răstoarnă, căci Evanghelia nu este niciodată banală, şi ceea ce este sigur, devine surprinzător, precum cuvintele pe care Isus le adresează Martei în care, a explicat Benedict al XVI-lea duminică 18 iulie 2010 la rugăciunea "Angelus", nu se află:
• …nici un dispreţ pentru viaţa activă, cu atât mai puţin pentru ospitalitatea generoasă; dar un avertisment categoric asupra faptului că singurul lucru cu adevărat necesar este un altul: a asculta Cuvântul Domnului; iar Domnul în acel moment este acolo, prezent în Persoana lui Isus! Tot restul va trece şi ne va fi luat, dar Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi dă sens activităţii noastre zilnice (Angelus, 18 iulie 2010).

Vizitând în decembrie 2005 Dispensarul Sfânta Marta din Vatican, organism ce face din solidaritate sensul existenţei lui, Benedict al XVI-lea spusese membrilor acestuia: voi vă îngrijiţi de cei nevoiaşi ca Marta cu Isus, „care fiind om avea necesităţi umane: îi era foame, sete…avea nevoie (…) să stea puţin retras din mijlocul mulţimilor şi de oraşul Ierusalim”. Totuşi, şi pentru un creştin angajat exerciţiul carităţii poate prezenta un risc. Acela, a scris Papa în enciclica sa „Deus Caritas est”, de a se transforma într-un „activism social şi caritativ fără suflet”:
• Simplul activism poate fi chiar eroic. Dar lucrarea externă, la urma urmelor, rămâne fără rod şi îşi pierde eficacitatea, dacă nu se naşte dintr-o profundă comuniune intimă cu Cristos. (…) Lumea în activismul ei frenetic pierde adesea orientarea. Acţiunea şi capacităţile ei devin distructive, dacă încetează forţele rugăciunii, din care izvorăsc apele vieţii capabile să facă rodnic pământul arid (Liturghia sfinţirii crismei din 13 aprilie 2006).

În perspectiva creştină, a spus o dată actualul Pontif, „ascultarea este prioritară (…) Mai mult, Martei care se zbătea pentru atâtea lucruri, el îi spune că „un singur lucru este necesar”:
• Biserica nu se edifică pe sine şi nu trăieşte din ea însăşi, dar din cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. A asculta împreună cuvântul lui Dumnezeu, a practica lectio divina a Bibliei, adică lectura legată de rugăciune, a se lăsa surprins de noutatea, care nu se învecheşte şi nu se epuizează niciodată, a cuvântului lui Dumnezeu (…), toate acestea constituie un drum de parcurs pentru a ajunge la unitatea în credinţă, ca răspuns la ascultarea Cuvântului (Vesperele secunde la sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul, 25 ianuarie 2007).

Cele spuse, a subliniat actualul succesor al lui Petru într-o altă împrejurare, nu numai pentru Biserică sunt un imperativ dar şi „experienţa demonstrează” că „iubirea, caritatea rămâne necesară” chiar „în societăţile cele mai evoluate din punct de vedere social”.
• Serviciul iubirii nu devine niciodată superfluu, nu numai pentru că sufletul omenesc are întotdeauna nevoie, pe lângă lucrurile materiale, de iubire, dar şi pentru că rămân permanent situaţii de suferinţă, de solitudine, de necesitate care cer dăruire personală şi ajutoare concrete (Audienţa pentru Consiliul Pontifical Cor Unum din 13 noiembrie 2009).

Şi aceasta, reafirmă Pontiful roman, trebuie să fie principalul obiectiv al celui care „prestează serviciul său în cadrul organismelor bisericeşti care gestionează iniţiative şi opere de caritate”:
• Motivaţia principală a activităţii trebuie să fie mereu iubirea lui Cristos; că iubirea-caritate este mai mult decât simplă activitate şi implică dăruirea de sine; că acest dar trebuie să fie umil, lipsit de orice superioritate, şi că forţa sa provine din rugăciune, cum o dovedeşte exemplul Sfinţilor (Audienţa pentru Cercul Sfântul Petru din 25 februarie 2006).

rv/A. Lucaci