Benedict al XVI-lea şi învăţămintele asupra preoţiei: nu propunem adevăruri ale noastre,
ci adevărul lui Cristos
(RV - 20 iulie 2011) Una din marile teme de reflecţie dezvoltată de Benedict
al XVI-lea între iunie 2009 şi aceeaşi lună din 2010 a fost cea a preoţiei. Papa a
dedicat un An special Sfintei Preoţii în timpul căruia s-a oprit în repetate rânduri
- la audienţele generale sau în alte ocazii - asupra aspectelor preoţiei ministeriale
care face dintr-un om un „alt Cristos”. Şi nu a ezitat să stigmatizeze
ceea ce, prea adesea, a „pângărit” această specială chemare divină.
Alessandro
De Carolis aminteşte într-un serviciu unele dintre expresiile cele mai intense ale
Pontifului. Cea a preotului este o „carieră” în sens invers: maximum de onoare
stă în a fi servitor, maxima expresie a libertăţii personale în a face spaţiu ideilor
unui Altul. O misiune imposibilă, după standardele omeneşti ale urcării la putere.
Şi în fapt, puterea, în acest caz, vine de la Dumnezeu, care prin căile de nepătruns
face ca şoaptele glasului său să răpească o inteligenţă şi să aprindă un suflet.
Aceasta
este o misiune posibilă, posibilă pentru Dumnezeu, căruia - afirmă într-o ocazie Benedict
al XVI-lea - nu îi este frică de a face să treacă bogăţia darurilor sale prin mâinile
unui sărman administrator: •Această îndrăzneală a lui Dumnezeu, care
se încredinţează pe sine însuşi fiinţelor umane; care, deşi cunoaşte slăbiciunile
noastre, consideră nişte oameni capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul
lui - această îndrăzneală a lui Dumnezeu este lucrul cu adevărat mare
care se ascunde în cuvântul „preoţie”. Că Dumnezeu ne consideră capabili de asta;
că el în felul acesta cheamă oameni în slujba sa şi, astfel, dinăuntru se leagă de
ei (Predica pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii, 11 iunie 2010).
Misiunea
preotului, deci, ajunge direct din cer, de unde provine şi preotul prin excelenţă,
Isus. Ca el, repetă Papa, un preot este adevărat când se face „punte” între omenire
şi Dumnezeu. Un rol foarte înalt, în spatele căruia - pune în gardă Benedict al XVI-lea
- ar putea totuşi să se cuibărească străvechea ispită de a se simţi nu purtătorul
unei veşti bune, dar chiar autorul ei: • Preotul nu învaţă idei
proprii, o filozofie pe care a inventat-o el, a găsit-o sau care îi place;
preotul nu vorbeşte despre sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi crea poate
admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, proprii invenţii,
dar în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Cristos prezent,
propune adevărul care este Cristos însuşi, cuvântul său, modul său de a trăi şi de
a merge înainte(Audienţa generală din 14 aprilie 2010).
În Scrisoarea
prin care la 16 iunie 2009 proclamă Anul Sfintei Preoţii, Papa indică un model de
referinţă, pe Sfântul Ioan Maria Vianney. Un model dintr-o altă epocă, desigur, mort
cu 150 de ani înainte. În ce mod, se întreabă deci, ar putea „să-l imite” un preot
azi, într-o lume cu totul schimbată? • Privind bine, ceea ce l-a făcut
sfânt pe Parohul din Ars este faptul de a fi pasionat de Cristos. Secretul
adevărat al succesului său pastoral a fost iubirea pe care o nutrea faţă de Misterul
euharistic vestit, celebrat şi trăit, şi care a devenit dragoste
pentru oile lui Cristos, persoanele care îl caută pe Dumnezeu (Audienţa
generală din 5 august 2009).
Istoria Anului Sfintei Preoţii povesteşte
că în timp ce Benedict al XVI-lea găseşte rând pe rând expresii profunde pentru a
face evidentă măreţia şi importanţa ministerului consacrat, chiar în aceleaşi luni
scandalul abuzurilor în rândul clerului se declanşează cu forţă, obscurând şi pătând
cu noroi acolo unde Papa caută să lumineze şi să purifice. La 11 iunie 2010, într-o
Piaţă Sfântul Petru, albă în întregime de veşmintele miilor de preoţi din toată lumea,
cuvintele lui Benedict al XVI-lea răsună cu deosebită intensitate: • Era
de aşteptat că „duşmanului” această nouă strălucire a Preoţiei nu-i va plăcea; el
ar fi preferat s-o vadă dispărând, pentru ca până la urmă Dumnezeu să fie scos afară
din lume. Şi astfel s-a întâmplat că, tocmai în acest an de bucurie pentru sacramentul
Preoţiei, au ieşit la iveală păcatele preoţilor – mai ales abuzul faţă de cei mici,
în care preoţia ca misiune a grijii lui Dumnezeu în folosul omului este întors
în contrariul său(Predica pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii,
11 iunie 2010).
Şi cu toate acestea, chiar dacă din cauza slăbiciunilor
sale - sau din cauza indiferenţei manifestată de atâtea ori de omul contemporan faţă
de tot ceea ce este religios - cea a preotului ar putea „nu rareori” să pară, avuse
dreptate Papa cu câteva săptămâni înainte, „glasul unuia care strigă în pustiu”, aceasta
nu ştirbeşte cu nimic forţa profetică a vocaţiei sale: • Să-l rugăm realmente
pe Domnul, ca să ne ajute (…) să luăm fiinţa umană şi să o purtăm -
prin exemplul nostru, cu smerenia noastră, cu rugăciunea şi lucrarea noastră pastorală
- în comuniunea cu Dumnezeu(Întâlnirea cu clerul din Roma pe 18 februarie
2010).