Benedict al XVI-lea: Împlinirea voinţei lui Dumnezeu nu limitează libertatea ci o realizează

(RV - 20 iulie 2010) „Oricine face voia Tatălui meu, care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Mt 12,50). Fraza încheie fragmentul din Evanghelia după Matei propus la Liturghia de marţi 19 iulie, şi pune în relief acea calitate, deopotrivă umană şi divină, pe care Maica Domnului şi Sfinţii au făcut-o să strălucească cu mare intensitate: supunerea la voinţa lui Dumnezeu. Asupra acestei teme, Benedict al XVI-lea a revenit cu diferite ocazii în timpul pontificatului.

Într-o noapte la Nazaret un simplu cuvânt monosilabic face să cadă ca ploaia harul lui Dumnezeu asupra mizeriilor oamenilor. O tânără femeie îşi deschide inima şi îşi pleacă capul spunând un „da” şi din acel moment cursul evenimentelor pe pământ se schimbă pentru totdeauna, deoarece unda lungă a acelei acceptări fără obiecţii şi dubii - observa Benedict al XVI-lea în urmă cu câţiva ani - permite şi astăzi lui Dumnezeu „să viziteze omenirea cu milostivirea sa”. Acel „iată-mă” absolut, „iată roaba Domnului” spus de Maria înaintea lui Dumnezeu este una dintre imaginile cele mai puternice în parcursul de creştere în credinţa creştină. Şi la peste douăzeci de secole de la acea noapte din Nazaret, este una din cele mai provocatoare.

Deoarece în epoca actuală a revendicării de libertăţi, susţinute fără termen, cu forme puţin definite, şi de drepturi nu întotdeauna corelate cu îndatoriri, într-o epocă în care celebrarea individualităţii a rănit de moarte farmecul modestiei şi al umilinţei, ideea despre o persoană care îşi anulează propria voinţă în voinţa altuia apare puţin de înţeles şi pentru mulţi de neadmis:
• Omul nu are încredere în Dumnezeu. El nutreşte în ascuns bănuiala că Dumnezeu, la urma urmei, îi ia ceva din viaţă, că Dumnezeu e un concurent care ne limitează libertatea şi că noi am fi pe deplin fiinţe umane numai când îl vom fi lăsat de o parte; în alte cuvinte, că numai în felul acesta putem să ne realizăm în plinătate libertatea. Omul trăieşte în suspiciunea că iubirea lui Dumnezeu creează o dependenţă şi că i-ar fi necesar să se debaraseze de această dependenţă pentru a fi total el însuşi (…) Mai degrabă decât asupra iubirii ţinteşte asupra puterii cu care vrea să ia în mâini propria viaţă (Benedict al XVI pe 8 decembrie 2005).

În acest scenariu de existenţe trăite între a putea şi a şti, dar mai presus de toate ca şi cum Dumnezeu nu ar fi, Maria din Nazaret - a repetat de mai multe ori Papa Benedict - devine personificarea puterii şi înţelepciunii unui Dumnezeu care există şi care transformă în chip minunat fiinţa umană dispusă să-i spună un „da”:
• Omul care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu nu devine o marionetă a lui Dumnezeu, o persoană ştearsă pentru că aşa vrea; el nu-şi pierde libertatea (…) omul care se îndreaptă spre Dumnezeu nu devine mai mic, ci mai mare, deoarece graţie lui Dumnezeu şi împreună cu el devine mare, devine divin, devine cu adevărat el însuşi. Omul care se lasă în mâinile lui Dumnezeu nu se îndepărtează de ceilalţi, retrăgându-se în salvarea sa privată; din contra, numai atunci inima sa se trezeşte cu adevărat şi el devine o persoană sensibilă şi de aceea binevoitoare şi deschisă (Benedict al XVI pe 8 decembrie 2005).

Binevoitoare şi deschisă devine o persoană care se conformează lui Dumnezeu. Dar şi tare şi prudentă cum însuşi Isus o demonstrează în confruntarea sa solitară cu Satana în pustiu:
• Isus pune înaintea criteriilor umane singurul criteriu adevărat: ascultarea de voinţa lui Dumnezeu. Şi aceasta este o învăţătură fundamentală pentru noi: dacă purtăm în minte şi în inimă Cuvântul lui Dumnezeu, dacă acesta intră în viaţa noastră, putem respinge orice fel de şiretenie a Ispititorului (Benedict al XVI-lea pe 21 februarie 2010).

De la Nazaret la Betleem, primii protagonişti ai Evangheliei se mişcă între felurite circumstanţe şi o comună convingere: a înţelege şi împlini voinţa lui Dumnezeu în orice moment. O valoare pe care însuşi Isus, a observat încă o dată Benedict al XVI-lea, o învaţă de la părinţii săi:
• În viaţa petrecută la Nazaret, Isus a cinstit-o pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif, rămânând supus autorităţii lor tot timpul copilăriei şi adolescenţei. În felul acesta a pus în lumină valoarea primară a familiei în educaţia persoanei (Benedict al XVI-lea pe 31 decembrie 2006).

Şi mai clar încă este papa în a pune în relaţie vocaţia la preoţie cu respectarea voinţei lui Dumnezeu. Un preot care nu înţelege în aceşti termeni slujirea sa, a stigmatizat Pontiful, „nu iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe alţii, ci doar pe sine şi, în mod paradoxal, sfârşeşte prin a se pierde pe sine”:
• Preoţia - să ne amintim mereu - se bazează pe curajul de a spune da la o altă voinţă, în conştiinţa, de făcut să crească în fiecare zi, că tocmai conformându-ne la voinţa lui Dumnezeu, ’cufundaţi’ în această voinţă, nu numai nu va fi ştearsă originalitatea noastră, dar, dimpotrivă, vom intra din ce în ce mai mult în adevărul fiinţei noastre şi a ministerului nostru (Papa pe 20 iunie 2010).

Deci, repetă Benedict al XVI-lea, viaţa unui om fără farul voinţei lui Dumnezeu înseamnă o insistenţă cu încăpăţânare într-un drum fără ieşire. Modelul este şi rămâne acea mică femeie din Nazaret, a cărei disponibilitate pentru cer i-a sugerat această intensă rugăminte la terminarea omiliei Pontifului în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri din la 8 decembrie 2005:
• Ai curajul de a îndrăzni cu Dumnezeu! Încearcă! Nu-ţi fie teamă de el! Ai curajul de a risca cu credinţa! Ai curajul de a risca cu bunătatea! Ai curajul să rişti cu inima curată! Compromite-te cu Dumnezeu şi atunci vei vedea că tocmai prin aceasta viaţa ta devine amplă şi luminată, nu ştearsă, dar plină de infinite surprize, deoarece bunătatea infinită a lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată!

(RV - A. Lucaci - Reluare din 20 iulie 2010)