Sărbătoarea sfântului Benedict. Papa: Europa se poate reconstrui numai pornind de la rădăcinile sale creştine

RV 11 iul 2011. Biserica Catolică celebrează la 11 iulie sărbătoarea liturgică a Sf. Benedict, abate, anii 480-547, proclamat de papa Paul al VI-lea prin scrisoarea apostolică "Pacis nuntius" din 1964, patronul principal al Europei.

Duminică, la rugăciunea Angelus, la Castel Gandolfo, Benedict al XVI-lea a amintit sărbătoarea sf. Benedict, îndemnând credincioşii să vadă în el "un exemplu de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, un mod de ascultare profundă şi perseverentă. Trebuie să învăţăm mereu de la marele patriarh al monahismului occidental să-i dăm lui Dumnezeu locul care i se cuvinte, primul loc, oferindu-i, prin rugăciunea de dimineaţă şi de seară, activităţile de fiecare zi".

Legătura de suflet cu totul specială pe care Benedict al XVI-lea o nutreşte faţă de Sfântul Benedict are rădăcini care merg dincolo de solul vizibil al activităţii sale pontificale. Încă de la prima audienţă generală a slujirii sale petrine, la 27 aprilie 2005, a ţinut să evidenţieze îndemnul Sfântului Benedict, patronul pontificatului său: să nu punem nimic mai presus de Cristos.
• "La începutul slujirii mele ca Succesor al lui Petru îi cer Sfântului Benedict să ne ajute să păstrăm cu tărie centralitatea lui Cristos în existenţa noastră. El să fie mereu pe primul loc în gândurile noastre şi în toate activităţile noastre!".

Marelui patriarh al monahismului catolic, Papa i-a dedicat în mod special cateheza audienţei generale de la 9 aprilie 2008. Rolul jucat de sf. Benedict în secolul VI, într-o perioadă marcată de o teribilă criză de valori şi instituţii, provocată de prăbuşirea Imperiului Roman, de invaziunile noilor popoare şi de decadenţa moravurilor, s-a dovedit de o valoare excepţională pentru viitorul Bătrânului Continent:
• "Lucrarea acestui sfânt şi, în mod special, Regula sa monastică, s-au arătat purtătoare de un autentic ferment spiritual, care a modificat, cu trecerea veacurilor, cu mult peste graniţele patriei sale şi ale timpului său, chipul Europei, trezind după căderea unităţii politice făurită de imperiul roman o nouă unitate spirituală şi culturală, unitatea credinţei creştine împărtăşită de popoarele continentului. Acesta este modul în care a luat fiinţă realitatea pe noi astăzi o numim Europa".

O lucrare de asemenea anvergură nu s-a născut însă în zbuciumul zgomotos al conflictelor politice şi culturale. Climatul propice în care s-au pus bazele viitorului european a fost tăcerea. Ajuns la vârsta de doar 20 de ani, Benedict a renunţat la studiile din Roma "dezgustat de stilul de viaţă al multor colegi de şcoală, care trăiau în desfrâu. Nu voia să cadă în aceleaşi greşeli. Voia să fie plăcut numai lui Dumnezeu". Se retrage preţ de trei ani în singurătatea munţilor de la Subiaco, pentru a-l căuta numai pe Dumnezeu. Sunt ani de importanţă decisivă pentru maturizarea formării sale, în care se luptă cu cele trei ispite fundamentale din existenţa fiecărui om:
• "Ispita autoafirmării şi a dorinţei de a se pune pe sine în centru, ispita senzualităţii şi, în fine, ispita mâniei şi a răzbunării. El avea convingerea că numai după ce va fi învins aceste ispite, ar fi putut să spună şi celorlalţi un cuvânt de folos pentru necesităţile lor".

Numai după acest pas Benedict a început să întemeieze primele mănăstiri, cărora le încredinţează ca regulă fundamentală motoul celebru "ora et labora" (roagă-te şi munceşte). "Fără rugăciune nu există cunoaşterea lui Dumnezeu", afirma Pontiful la audienţa generală despre Sf. Benedict. "Dar spiritualitatea lui Benedict nu era o interioritate ruptă de realitate. În neliniştile şi confuzia epocii sale, el trăia sub privirea lui Dumnezeu şi în acest fel nu a pierdut niciodată din vedere obligaţiile vieţii de fiecare zi şi omul cu necesităţile sale concrete. Văzându-l pe Dumnezeu, a înţeles realitatea omului şi misiunea sa. În Regula sa afirmă că rugăciunea este în primul rând un act de ascultare: 'Domnul aşteaptă ca noi să răspundem în fiecare zi prin fapte la sfintele sale învăţăminte'. Viaţa celui consacrat lui Dumnezeu devine în acest fel o simbioză între faptă şi contemplaţie pentru ca în toate Dumnezeu să fie preamărit:
• "În contrast cu autorealizarea facilă şi egocentrică, deseori lăudată în zilele noastre, îndatorirea dintâi şi de nerenunţat a discipolului Sfântului Benedict este căutarea sinceră a lui Dumnezeu pe calea trasată de Cristos cel smerit şi ascultător, pentru iubirea căruia el nu trebuie să pună nimic altceva mai presus şi, în acest fel, în slujirea celuilalt, devine om de slujire şi de pace".

Lucrarea Sfântului Benedict forjează civilizaţia şi cultura Europei care, afirma Pontiful la audienţă – după utopiile tragice din secolul XX este încă în căutarea identităţii sale:
• "Pentru crearea unei unităţi noi şi durabile, sunt desigur importante instrumentele politice, economice şi juridice, dar e necesar a trezi şi o reînnoire etică şi spirituală, care să se inspire din rădăcinile creştine ale continentului, fără de care nu se poate reconstrui Europa. Fără această limfă vitală, omul rămâne expus la pericolul de a cădea în vechea ispită de a voi să se mântuiască de la sine, utopie care, în diferite feluri, a provocat în Europa secolului XX, după cum a reliefat papa Ioan Paul al II-lea, 'un regres fără precedent în istoria zbuciumată a umanităţii'".

Aici, serviciul audio: