Doi ani de la prezentarea Enciclicei "Caritas in veritate": documentul lui Benedict
al XVI-lea continuă si fie obiect de studiu şi pentru aspectele sociale în timpuri
de criză economică
(RV - 7 iulie 2011 „Iubirea în adevăr, pentru care Isus a devenit martor prin viaţa
sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsivă
pentru adevăratul progres al fiecărei persoane şi al întregii umanităţi”: începe
astfel „Caritas in veritate”, enciclica „despre progresul uman integral” adresată
lumii catolice şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă”, prezentată marţi 7 iulie 2009
în Sala de presă a Sfântului Scaun, şi pusă la dispoziţie în limbile italiană, franceză,
engleză, spaniolă, portugheză, germană şi polonă. Bine articulată, Enciclica
de 142 de pagini în traducerea italiană cuprinde o introducere, şase capitole şi o
concluzie, după cum urmează: -Introducere. - Cap.I: Mesajul enciclicei Populorum
progressio (n.r. a papei Paul VI). - Cap. II: Progresul uman în timpul nostru. -
Cap. III: Fraternitate, dezvoltare economică şi societate civilă. - Cap. IV: Progresul
popoarelor, drepturi şi îndatorii, ambient. - Cap. V: Colaborarea familiei umane. -
Cap. VI: Progresul popoarelor şi tehnica. - Concluzie.
În Introducere,
Papa aminteşte că „iubirea este calea magistrală a doctrinei sociale a Bisericii”.
Pe de altă parte, dat fiind „riscul de a o înţelege greşit, de a o exclude din trăirea
etică”, ea trebuie conjugată cu adevărul. Şi avertizează: „Un Creştinism de iubire
fără adevăr poate fi lesne considerat drept o rezervă de bune sentimente, utile pentru
convieţuirea socială, dar marginale” (1-4). Dezvoltarea are nevoie de adevăr. Fără
el, afirmă Pontiful, „activitatea socială ajunge la bunul plac al unor interese private
şi logici de putere, cu efecte dezagregatoare asupra societăţii” (5). Benedict al
XVI se opreşte la două „criterii orientative ale acţiunii morale” care derivă din
principiul „iubirii în adevăr”: dreptatea şi binele comun. Fiecare creştin este chemat
la iubire şi printr-o „cale instituţională” care să exercite influenţă în viaţa polis-ului,
a trăirii sociale (6-7). Biserica, reafirmă, „nu are soluţii tehnice de oferit”,
ar însă „de îndeplinit o misiune de adevăr” pentru „o societate pe măsura omului,
a demnităţii sale, a vocaţiei sale” (8-9).
Primul capitol. În al
doilea capitol, Papa intră în miezul Dezvoltării umane în timpul nostru. Obiectivul
exclusiv al profitului „fără binele comun ca scop ultim - observă - riscă să distrugă
bogăţia şi să creeze sărăcie”. Şi enumără câteva distorsiuni ale dezvoltării: o activitate
financiară „cel mai adesea speculativă”, fluxurile migratoare „adesea doar provocate”
şi apoi prost gestionate, şi mai departe, „exploatarea fără reguli a resurselor pământului”.
În faţa unor asemenea probleme având conexiune între ele, Papa invocă „o nouă sinteză
umanistă”. Criza „ne obligă a proiectăm din nou mersul nostru” (21). Dezvoltarea,
constată Papa, este astăzi „policentrică”. „Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi,
dare cresc disparităţile” şi iau naştere noi forme de sărăcie. Corupţia, este amărăciunea
sa, e prezentă în ţările bogate şi sărace; uneori mari întreprinderi transnaţionale
nu respectă drepturile lucrătorilor. De altfel, „ajutoarele internaţionale au fost
adesea deturnate de la finalităţile lor, din pricina unor iresponsabilităţi” ale donatorilor
şi beneficiarilor. În acelaşi timp, denunţă Pontiful, „există forme excesive de protecţie
a cunoaşterii din partea ţărilor bogate, printr-o folosire prea rigidă a dreptului
de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar” (22). După încetarea
„blocurilor, este amintit, Ioan Paul al II-lea ceruse „o reproiectare globală a dezvoltării”,
dar aceasta „s-a petrecut numai în parte”. Există astăzi „o reînnoită evaluare” a
rolului „puterilor publice ale Statului”, şi este de dorit o participare a societăţii
civile la politica naţională şi internaţională. Îşi îndreaptă apoi atenţia spre delocalizarea
unor întreprinderi din ţările bogate în regiuni cu forţă de muncă ieftină. „Aceste
procese - este avertismentul său - au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială”
cu „pericolul grav pentru drepturile lucrătorilor”. La aceasta se adaugă faptul că
„reducerile din cheltuielile sociale, adesea promovate şi de instituţiile financiare
internaţionale, pot lăsa cetăţenii impotenţi în faţa unor riscuri vechi şi noi”. De
altfel, se verifică şi că „guvernele din motive de utilitate economică, limitează
adeseori libertăţile sindicale”. Aminteşte de aceea guvernanţilor că „primul capital
de salvgardat şi valorizat este omul, persoana în integritatea ei” (23-25). Pe
plan cultural, continuă, posibilităţile de interacţiuni deschid noi perspective de
dialog, dar există un dublu pericol. În primul rând, un eclectism cultural în care
culturile sunt „considerate substanţial echivalente”. Pericolul opus este „plafonarea
culturală”, „omologarea stilurilor de viaţă” (26). Îşi îndreaptă astfel gândul la
scandalul foamei. Lipseşte, denunţă Papa, „un set de instituţii economice în măsură”
să facă faţă unei atari emergenţe. Urează recursul la „noi frontiere” în tehnicile
de producţie agricolă şi o echitabilă reformă agrară în ţările în curs de dezvoltare
(27). Benedict al XVI-lea ţine să sublinieze că respectul pentru viaţă „nu poate
în nici un mod fi separat” de dezvoltarea popoarelor. În diferite părţi ale lumii,
avertizează, persistă practici de control demografic care „ajung să impună chiar avortul”.
În Ţările dezvoltate s-a răspândit o „mentalitate împotriva natalităţii care adesea
se caută a o transmite şi celorlalte State ca şi cum ar fi un progres cultural”. Pe
lângă aceasta, continuă, există „suspiciunea întemeiată că uneori ajutoarele înseşi
pentru dezvoltare sunt legate” de „politici sanitare implicând de fapt impunerea”
controlului naşterilor. Preocupante sunt şi „legislaţiile care prevăd eutanasia”.
„Când o societate se îndreaptă spre negarea şi suprimarea vieţii - avertizează - sfârşeşte
prin a nu mai găsi” motivaţii şi energii „pentru a se dedica slujirii adevăratului
bine al omului” (28). Alt aspect legat de dezvoltare este dreptul la libertatea
religioasă. Violenţele, scrie Papa, „frânează dezvoltarea autentică”, adică „se aplică
în special la terorismul de matrice fundamentalistă”. În acelaşi timp, promovarea
ateismului din partea multor ţări „este în contrast cu necesităţile dezvoltării popoarelor,
sustrăgând resursele lor spiritual şi umane” (29). Pentru dezvoltare, continuă, serveşte
interacţiunea diferitelor nivele ale ştiinţei armonizate de iubire (33-31). Papa
urează apoi ca alegerile economice actuale să continue „a urmări ca prioritate obiectivul
accesului la muncă” pentru toţi. Benedict al XVI-lea pune în gardă împotriva unei
economii „pe termen scurt şi uneori foarte scurt” care determină „scăderea nivelului
de tutelă a drepturilor muncitorilor” pentru a face ca ţara să „devină mai competitivă
la nivel internaţional”. De aceea, îndeamnă la o corectare a disfuncţiilor modelului
de dezvoltare cum cere astăzi şi „starea de sănătate ecologică a planetei”. Şi conclude
asupra globalizării: „Fără ghidul iubirii în adevăr, acest impuls planetar poate contribui
la a crea riscuri de daune necunoscute până acum şi de noi divizări”. E necesar, de
aceea, „un angajament inedit şi creativ” (32-33)
Cap. III În capitolul
patru, Enciclica tratează tema Dezvoltării popoarelor, drepturi în îndatorii, ambient.
Se notează, observă Papa, „revendicarea dreptului la superfluu” în societăţile opulente,
în timp ce lipsesc hrană şi apă în anumite regiuni subdezvoltate. „Drepturile individuale
desprinse de cadrul îndatoririlor”, relevă, „înnebunesc”. Dreptul şi îndatorii, precizează,
trimit la un cadrul etic. În schimb, dacă „îşi află propriul fundament numai în deliberările
unei adunări de cetăţeni” pot fi „schimbate în orice moment”. Guverne şi organisme
internaţionale nu trebuie să uite „obiectivitatea şi caracterul indisponibil al drepturilor”
(43). În această privinţă, se opreşte asupra „problematicilor conexe cu creşterea
demografică”. Este „incorect”, afirmă, „a considera creşterea populaţiei drept cauză
primă a subdezvoltării”. Reafirmă că sexualitatea nu se poate „reduce la simplu fapt
hedonist şi ludic”. Nici nu se poate reglementa sexualitatea prin politici materialiste
„de planificare forţată a naşterilor”. Subliniază apoi că „deschiderea moral responsabilă
spre viaţă este o bogăţie socială şi economică”. Statele, scrie, „sunt chemate să
adopte politice care să promoveze locul central al familiei” (44). Economica -
reafirmă - are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare
ci de o etică prietenă a persoanei”. Însăşi poziţia centrală a persoanei, afirmă,
trebuie să fie principiul călăuzitor „în intervenţiile pentru dezvoltarea” cooperării
internaţionale, care trebuie să implice mereu beneficiarii. „Organismele internaţionale
- îndeamnă Papa - ar trebuie să se întrebe în legătură cu eficienţa aparatelor birocratice,
„adesea prea costisitoare”. Se întâmplă uneori, constată, că „săracii servesc la menţinerea
în viaţă a unor organizaţii birocratice extrem de costisitoare”. De aici, invitaţia
unei „deplinei transparenţe” cu privire la fondurile primite (45-47). Ultimele
paragrafe ale capitolului sunt dedicate ambientului. Pentru cine crede, natura este
un dar al lui Dumnezeu de folosit în mod responsabil. În atare context, se opreşte
la problematicele energetice. „Acapararea resurselor” din partea unor State şi grupuri
de putere, denunţă Pontiful, constituie „o gravă piedică pentru dezvoltarea ţărilor
sărace”, Comunitatea internaţională trebuie de aceea „să descopere căi instituţionale
pentru a disciplina exploatarea resurselor nerenovabile”. „Societăţile avansate tehnologic
- adaugă - pot şi trebuie să micşoreze propria trebuinţă energetică”, în timp ce trebuie
„să avanseze cercetarea de energii alternative”. În fond, îndeamnă Papa, „e necesară
o schimbare efectivă de mentalitate care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă”.
Un stil care astăzi, în multe părţi ale lumii „este înclinat sper hedonism şi consumism”.
Problema decisivă, continuă, „este nivelul moral general al societăţii în ansamblul
ei”. Şi avertizează: „Dacă nu se respectă dreptul la viaţa şi moartea naturală” „conştiinţa
umană sfârşeşte prin a pierde ideea de ecologie umană” şi cea de ecologie ambientală
„48-52).
Cap. V Al şaselea şi ultimul capitol este centrat asupra
temei dezvoltării popoarelor şi a tehnicii. Papa pune în gardă împotriva „pretenţiei
prometeice” potrivit căreia „umanitatea reţine că se poate recrea făcând uz de ’minunile’
tehnologiei”. Tehnice, este avertismentul său, nu poate avea o „libertate absolută”.
Relevă cum „procesul globalizării ar putea substitui ideologiile cu tehnica” (68-72)
Legate de dezvoltarea tehnologică sunt mijloacele de comunicare socială chemate să
promoveze „demnitatea persoanei şi a popoarelor” (73). Domeniul principal „al luptei
culturale între absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este
astăzi cel al bioeticii”, explică Papa care adaugă: „Raţiunea fără credinţă e destinată
să se piardă în iluzia propriei atotputernicii”. Chestiunea socială devine „chestiune
antropologică”. Cercetarea asupra embrionilor, clonarea, este amărăciunea Pontifului,
„sunt promovate de actuala cultură” care „crede că de dezvăluit orice mister”. Papa
exprimă temeri în legătură cu „o sistematică planificare eugenetică a naşterilor”
(74-75) Este apoi reamintit că „dezvoltarea trebuie să cuprindă o creştere spirituală
pe lângă cea materială”. În fine, exortaţia Pontifului la a avea o „inimă nouă” pentru
„a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane” (76-77).