2011-07-07 12:10:32

Doi ani de la prezentarea Enciclicei "Caritas in veritate": documentul lui Benedict al XVI-lea continuă si fie obiect de studiu şi pentru aspectele sociale în timpuri de criză economică


(RV - 7 iulie 2011 „Iubirea în adevăr, pentru care Isus a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsivă pentru adevăratul progres al fiecărei persoane şi al întregii umanităţi”: începe astfel „Caritas in veritate”, enciclica „despre progresul uman integral” adresată lumii catolice şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă”, prezentată marţi 7 iulie 2009 în Sala de presă a Sfântului Scaun, şi pusă la dispoziţie în limbile italiană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, germană şi polonă.
Bine articulată, Enciclica de 142 de pagini în traducerea italiană cuprinde o introducere, şase capitole şi o concluzie, după cum urmează:
-Introducere.
- Cap.I: Mesajul enciclicei Populorum progressio (n.r. a papei Paul VI).
- Cap. II: Progresul uman în timpul nostru.
- Cap. III: Fraternitate, dezvoltare economică şi societate civilă.
- Cap. IV: Progresul popoarelor, drepturi şi îndatorii, ambient.
- Cap. V: Colaborarea familiei umane.
- Cap. VI: Progresul popoarelor şi tehnica.
- Concluzie.

În Introducere, Papa aminteşte că „iubirea este calea magistrală a doctrinei sociale a Bisericii”. Pe de altă parte, dat fiind „riscul de a o înţelege greşit, de a o exclude din trăirea etică”, ea trebuie conjugată cu adevărul. Şi avertizează: „Un Creştinism de iubire fără adevăr poate fi lesne considerat drept o rezervă de bune sentimente, utile pentru convieţuirea socială, dar marginale” (1-4). Dezvoltarea are nevoie de adevăr. Fără el, afirmă Pontiful, „activitatea socială ajunge la bunul plac al unor interese private şi logici de putere, cu efecte dezagregatoare asupra societăţii” (5). Benedict al XVI se opreşte la două „criterii orientative ale acţiunii morale” care derivă din principiul „iubirii în adevăr”: dreptatea şi binele comun. Fiecare creştin este chemat la iubire şi printr-o „cale instituţională” care să exercite influenţă în viaţa polis-ului, a trăirii sociale (6-7). Biserica, reafirmă, „nu are soluţii tehnice de oferit”, ar însă „de îndeplinit o misiune de adevăr” pentru „o societate pe măsura omului, a demnităţii sale, a vocaţiei sale” (8-9).

Primul capitol.
În al doilea capitol, Papa intră în miezul Dezvoltării umane în timpul nostru. Obiectivul exclusiv al profitului „fără binele comun ca scop ultim - observă - riscă să distrugă bogăţia şi să creeze sărăcie”. Şi enumără câteva distorsiuni ale dezvoltării: o activitate financiară „cel mai adesea speculativă”, fluxurile migratoare „adesea doar provocate” şi apoi prost gestionate, şi mai departe, „exploatarea fără reguli a resurselor pământului”. În faţa unor asemenea probleme având conexiune între ele, Papa invocă „o nouă sinteză umanistă”. Criza „ne obligă a proiectăm din nou mersul nostru” (21).
Dezvoltarea, constată Papa, este astăzi „policentrică”. „Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi, dare cresc disparităţile” şi iau naştere noi forme de sărăcie. Corupţia, este amărăciunea sa, e prezentă în ţările bogate şi sărace; uneori mari întreprinderi transnaţionale nu respectă drepturile lucrătorilor. De altfel, „ajutoarele internaţionale au fost adesea deturnate de la finalităţile lor, din pricina unor iresponsabilităţi” ale donatorilor şi beneficiarilor. În acelaşi timp, denunţă Pontiful, „există forme excesive de protecţie a cunoaşterii din partea ţărilor bogate, printr-o folosire prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar” (22).
După încetarea „blocurilor, este amintit, Ioan Paul al II-lea ceruse „o reproiectare globală a dezvoltării”, dar aceasta „s-a petrecut numai în parte”. Există astăzi „o reînnoită evaluare” a rolului „puterilor publice ale Statului”, şi este de dorit o participare a societăţii civile la politica naţională şi internaţională. Îşi îndreaptă apoi atenţia spre delocalizarea unor întreprinderi din ţările bogate în regiuni cu forţă de muncă ieftină. „Aceste procese - este avertismentul său - au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială” cu „pericolul grav pentru drepturile lucrătorilor”. La aceasta se adaugă faptul că „reducerile din cheltuielile sociale, adesea promovate şi de instituţiile financiare internaţionale, pot lăsa cetăţenii impotenţi în faţa unor riscuri vechi şi noi”. De altfel, se verifică şi că „guvernele din motive de utilitate economică, limitează adeseori libertăţile sindicale”. Aminteşte de aceea guvernanţilor că „primul capital de salvgardat şi valorizat este omul, persoana în integritatea ei” (23-25).
Pe plan cultural, continuă, posibilităţile de interacţiuni deschid noi perspective de dialog, dar există un dublu pericol. În primul rând, un eclectism cultural în care culturile sunt „considerate substanţial echivalente”. Pericolul opus este „plafonarea culturală”, „omologarea stilurilor de viaţă” (26). Îşi îndreaptă astfel gândul la scandalul foamei. Lipseşte, denunţă Papa, „un set de instituţii economice în măsură” să facă faţă unei atari emergenţe. Urează recursul la „noi frontiere” în tehnicile de producţie agricolă şi o echitabilă reformă agrară în ţările în curs de dezvoltare (27).
Benedict al XVI-lea ţine să sublinieze că respectul pentru viaţă „nu poate în nici un mod fi separat” de dezvoltarea popoarelor. În diferite părţi ale lumii, avertizează, persistă practici de control demografic care „ajung să impună chiar avortul”. În Ţările dezvoltate s-a răspândit o „mentalitate împotriva natalităţii care adesea se caută a o transmite şi celorlalte State ca şi cum ar fi un progres cultural”. Pe lângă aceasta, continuă, există „suspiciunea întemeiată că uneori ajutoarele înseşi pentru dezvoltare sunt legate” de „politici sanitare implicând de fapt impunerea” controlului naşterilor. Preocupante sunt şi „legislaţiile care prevăd eutanasia”. „Când o societate se îndreaptă spre negarea şi suprimarea vieţii - avertizează - sfârşeşte prin a nu mai găsi” motivaţii şi energii „pentru a se dedica slujirii adevăratului bine al omului” (28).
Alt aspect legat de dezvoltare este dreptul la libertatea religioasă. Violenţele, scrie Papa, „frânează dezvoltarea autentică”, adică „se aplică în special la terorismul de matrice fundamentalistă”. În acelaşi timp, promovarea ateismului din partea multor ţări „este în contrast cu necesităţile dezvoltării popoarelor, sustrăgând resursele lor spiritual şi umane” (29). Pentru dezvoltare, continuă, serveşte interacţiunea diferitelor nivele ale ştiinţei armonizate de iubire (33-31).
Papa urează apoi ca alegerile economice actuale să continue „a urmări ca prioritate obiectivul accesului la muncă” pentru toţi. Benedict al XVI-lea pune în gardă împotriva unei economii „pe termen scurt şi uneori foarte scurt” care determină „scăderea nivelului de tutelă a drepturilor muncitorilor” pentru a face ca ţara să „devină mai competitivă la nivel internaţional”. De aceea, îndeamnă la o corectare a disfuncţiilor modelului de dezvoltare cum cere astăzi şi „starea de sănătate ecologică a planetei”. Şi conclude asupra globalizării: „Fără ghidul iubirii în adevăr, acest impuls planetar poate contribui la a crea riscuri de daune necunoscute până acum şi de noi divizări”. E necesar, de aceea, „un angajament inedit şi creativ” (32-33)

Cap. III
În capitolul patru, Enciclica tratează tema Dezvoltării popoarelor, drepturi în îndatorii, ambient. Se notează, observă Papa, „revendicarea dreptului la superfluu” în societăţile opulente, în timp ce lipsesc hrană şi apă în anumite regiuni subdezvoltate. „Drepturile individuale desprinse de cadrul îndatoririlor”, relevă, „înnebunesc”. Dreptul şi îndatorii, precizează, trimit la un cadrul etic. În schimb, dacă „îşi află propriul fundament numai în deliberările unei adunări de cetăţeni” pot fi „schimbate în orice moment”. Guverne şi organisme internaţionale nu trebuie să uite „obiectivitatea şi caracterul indisponibil al drepturilor” (43). În această privinţă, se opreşte asupra „problematicilor conexe cu creşterea demografică”. Este „incorect”, afirmă, „a considera creşterea populaţiei drept cauză primă a subdezvoltării”. Reafirmă că sexualitatea nu se poate „reduce la simplu fapt hedonist şi ludic”. Nici nu se poate reglementa sexualitatea prin politici materialiste „de planificare forţată a naşterilor”. Subliniază apoi că „deschiderea moral responsabilă spre viaţă este o bogăţie socială şi economică”. Statele, scrie, „sunt chemate să adopte politice care să promoveze locul central al familiei” (44).
Economica - reafirmă - are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare ci de o etică prietenă a persoanei”. Însăşi poziţia centrală a persoanei, afirmă, trebuie să fie principiul călăuzitor „în intervenţiile pentru dezvoltarea” cooperării internaţionale, care trebuie să implice mereu beneficiarii. „Organismele internaţionale - îndeamnă Papa - ar trebuie să se întrebe în legătură cu eficienţa aparatelor birocratice, „adesea prea costisitoare”. Se întâmplă uneori, constată, că „săracii servesc la menţinerea în viaţă a unor organizaţii birocratice extrem de costisitoare”. De aici, invitaţia unei „deplinei transparenţe” cu privire la fondurile primite (45-47).
Ultimele paragrafe ale capitolului sunt dedicate ambientului. Pentru cine crede, natura este un dar al lui Dumnezeu de folosit în mod responsabil. În atare context, se opreşte la problematicele energetice. „Acapararea resurselor” din partea unor State şi grupuri de putere, denunţă Pontiful, constituie „o gravă piedică pentru dezvoltarea ţărilor sărace”, Comunitatea internaţională trebuie de aceea „să descopere căi instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor nerenovabile”. „Societăţile avansate tehnologic - adaugă - pot şi trebuie să micşoreze propria trebuinţă energetică”, în timp ce trebuie „să avanseze cercetarea de energii alternative”.
În fond, îndeamnă Papa, „e necesară o schimbare efectivă de mentalitate care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă”. Un stil care astăzi, în multe părţi ale lumii „este înclinat sper hedonism şi consumism”. Problema decisivă, continuă, „este nivelul moral general al societăţii în ansamblul ei”. Şi avertizează: „Dacă nu se respectă dreptul la viaţa şi moartea naturală” „conştiinţa umană sfârşeşte prin a pierde ideea de ecologie umană” şi cea de ecologie ambientală „48-52).

Cap. V
Al şaselea şi ultimul capitol este centrat asupra temei dezvoltării popoarelor şi a tehnicii. Papa pune în gardă împotriva „pretenţiei prometeice” potrivit căreia „umanitatea reţine că se poate recrea făcând uz de ’minunile’ tehnologiei”. Tehnice, este avertismentul său, nu poate avea o „libertate absolută”. Relevă cum „procesul globalizării ar putea substitui ideologiile cu tehnica” (68-72) Legate de dezvoltarea tehnologică sunt mijloacele de comunicare socială chemate să promoveze „demnitatea persoanei şi a popoarelor” (73).
Domeniul principal „al luptei culturale între absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii”, explică Papa care adaugă: „Raţiunea fără credinţă e destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii”. Chestiunea socială devine „chestiune antropologică”. Cercetarea asupra embrionilor, clonarea, este amărăciunea Pontifului, „sunt promovate de actuala cultură” care „crede că de dezvăluit orice mister”. Papa exprimă temeri în legătură cu „o sistematică planificare eugenetică a naşterilor” (74-75) Este apoi reamintit că „dezvoltarea trebuie să cuprindă o creştere spirituală pe lângă cea materială”. În fine, exortaţia Pontifului la a avea o „inimă nouă” pentru „a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane” (76-77).








All the contents on this site are copyrighted ©.