Card. Piacenza despre documentul subsidiar trimis Conferinţelor Episcopale în legătură cu Duhovnicii şi Directorii spirituali din Seminarii (I)

(RV - 3 iulie 2011) La aproximativ 4 luni de la publicarea sa, cardinalul Mauro Piacenza, prefect al Congregaţiei pentru Cler, revine asupra documentului subsidiar pentru Duhovnici şi Directori spirituali în privinţa ministerului pocăinţei şi reconcilierii, în perspectiva sfinţenie creştine. Documentul - trimis tuturor Conferinţelor episcopale din lume - oferă orientări practice: de la modul de a suscita dispoziţii adecvate în penitent, la examenul de conştiinţă pentru preoţi şi pentru mărturisirea sacramentală a preoţilor înşişi.

Roberto Piermarini de la redacţia noastră centrală l-a întrebat pe cardinalul Piacenza care sunt finalităţile acestui document. Astăzi prima parte.
• Vă răspund înainte de toate printr-o expresie a Sanctităţii Sale, când a vorbit participanţilor la al 21-lea Curs despre „forul intern”, forul conştiinţei, organizat de Penitenţiaria Apostolică în martie anul curent, când a spus: e necesar a se întoarce la confesional, la scaunul de spovadă, ca loc în care să se celebreze sacramentul reconcilierii, dar şi ca loc în care să se locuiască mai des, pentru ca credinciosul să poată găsi milostivire, sfat, mângâiere, să se simtă iubit şi înţeles de Dumnezeu şi să trăiască prezenţa îndurării lui Dumnezeu pe lângă prezenţa reală în Euharistie. Îmi pare că din aceste cuvinte ale Sfântului Părinte, cu care se adresa duhovnicilor, reiese importanţa şi în consecinţă urgenţa apostolică de a redescoperi sacramentul reconcilierii, fie din partea preoţilor, fie din partea penitenţilor - deci bucurându-se de el preoţii înşişi - şi fie ca miniştri generoşi ai acestui sacrament. Alături de celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, disponibilitatea de a asculta mărturisirile, de a primi penitentul acolo unde e cerut, de a-l însoţi sub aspect spiritual în ceea ce se numeşte direcţiunea spirituală, să fie măsura reală a carităţii pastorale la care este chemat preotul.

Este o părere comună că a existat o scădere a frecvenţei la mărturisiri, în raport cu frecvenţa la Sfânta Împărtăşanie. Este propus vreun remediu?
• Da, de bună seamă acesta este un fapt obiectiv, pentru că de exemplu vedem că, în timpul Sfintei Liturghi, aproape toate persoanele prezente se apropie de Sfânta Împărtăşanie. Aceasta, pe de o parte, pentru mine este motiv de mare bucurie - evident - deoarece există participare deplină, dar, pe de altă parte este motiv şi de puţină preocupare, pentru că nu vedem mulţime şi aglomeraţie la scaunele de spovadă. Este clar că nu la fiecare împărtăşanie trebuie să corespundă o mărturisire, însă, cine se apropie frecvent - din fericire - de Sfânta Împărtăşanie ar trebui să se apropie cel puţin cu frecvenţă regulată de mărturisirea sacramentală, chiar dacă nu cu aceeaşi frecvenţă, pentru că ştim că necesitatea absolută este pentru păcatele grave, însă, există o întreagă întunecime în viaţa de fiecare zi, există reticenţe în privinţa generozităţii, deci, nu sunt doar păcatele în sens tipic grave, dat şi imperfecţiunile, nuanţele. Noi suntem chemaţi la sfinţenie, aminteşte foarte bine Conciliul Vatican II. vorbind despre chemarea universală la sfinţenie a tuturor membrilor trupului lui Cristos. şi, deci, este clar că spovada frecventă constituie un har ce impulsionează, un mare ajutor pentru sfinţenie în trăirea propriei vocaţii de preoţi, de călugări, de taţi, de mame, de logodnici, de adolescenţi, de copii şi aşa mai departe. Cred, că ar trebui reflectat de mai multe ori asupra frazei Sfântului Paul, în care spune: „cine nu mănâncă şi nu bea trupul şi sângele lui Cristos nu va avea parte la viaţa veşnică, dar cine mănâncă şi bea cu nevrednicie trupul şi sângele lui Cristos îşi mănâncă şi bea propria osândă”. E nevoie, fără îndoială, de ceva mai mare atenţie. S-ar deschide aici un mare discurs despre viaţa creştină, despre coerenţa ei. Documentul subsidiar, însă, atrăgând atenţia asupra acestor lucruri îndeamnă apoi şi pe plan foarte practic, de exemplu, la disponibilitatea duhovnicului. Acolo unde este un duhovnic disponibil, mai devreme sau mai târziu vine un penitent, şi unde se perseverează, până la obstinaţie uneori, în ciuda frecvenţei scăzute, şi disponibilitatea duhovnicului continuă, atunci vor veni şi penitenţii. Adesea se întâmplă în anumite biserici, când un duhovnic ia atitudine de a fi în scaunul de spovadă - recitând liturgia orelor, făcând lectură spirituală sau rugându-se rozariul, făcând meditaţie - mai repede sau mai puţin repede vin penitenţii, după o lună, două, trei sau un an, deoarece lumea vede prezenţa într-un anumit orar. Deci trebuie ţinut cont de această artă pastorală, aceea de a se face găsit: redescoperirea sacramentului reconcilierii ca penitenţi şi ca slujitori ai sacramentului devine măsura adevăratei credinţe în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, care se manifestă mult mai eficace în puterea harului decât în energiile omeneşte organizatoare de iniţiative chiar pastorale, uneori foarte bune, dar uneori şi fără a ţine cont de esenţial, Prin urmare, să nu uităm că dinamismul pastoral se naşte din liniştea conştiinţei curate şi dintr-o viaţă euharistică ce păşeşte mână în mână cu practicarea pocăinţei.

Aici serviciul audio:

rv/al