Veniţi la bucuria Zilei Domnului, voi, cei osteniţi şi împovăraţi: consideraţii omiletice al Duminica a XIV-a An, A

(RV - 2 iulie 2011) E ziua Domnului. În timpul acela Isus a luat cuvântul şi a spus: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă”, liniştea şi bucuria zilei Domnului.
Răspunzând la invitaţia lui Isus creştinii se reunesc în numele Domnului Cristos şi împreună cu El îl preamăresc pe Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Îl preamăresc pe Tatăl care l-a trimis în lume pe Fiul său, şi făcut om a descoperit celor mici misterele împărăţiei cerurilor.

Evanghelia duminicii este luată de la Matei capitolul 11. Este momentul imediat următor după insuccesul pastoral cunoscut de Isus la Corazin, Betsaida şi Cafarnaum, oraşe înstărite de pe malul de nord al Lacului Genezaret, ai căror locuitori rămân indiferenţi şi nepăsători faţă de predica şi faptele Mântuitorului.

Contrar apostolilor care probabil se întrebau indignaţi „pentru ce s-a întâmplat aceasta?” sau „care este greşeala în strategia apostolică?”, Isus îşi află seninătatea, ca de obicei, în rugăciune, şi caută să-i liniştească şi pe apostoli recunoscând că Dumnezeu a dispus astfel: ”Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”.

Cauzele insuccesului pastoral pot fi diferite, dar pentru un credincios totul trebuie văzut cu ochii lui Dumnezeu: reuşitele, pentru ca omul să nu cadă în beţia succesului; eşecurile, pentru ca să cadă în descurajare.

În rugăciune Isus, gândeşte calm şi realist şi recunoaşte că, dacă evanghelia sa a fost refuzată de mulţi, totuşi ea a fost acceptată de alţii. Nu este oare un succes, un succes important, faptul că 12 oameni au lăsat totul, chiar şi familiile lor, pentru a i se alătura în proclamarea evangheliei?

De aceea, cuprins de un profund sentiment de gratitudine faţă de Tatăl care a făcut posibil acest succes, Isus se roagă astfel:
„Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”.

O declaraţie ce se schimbă în imn de laudă şi bucurie, un adevărat „magnificat” de o extraordinară intensitate, alcătuit din trei strofe: o binecuvântare pentru aducere de mulţumire ce se înalţă de la pământ spre Dumnezeu, ca fumul de tămâie, cu mâinile ridicate, la jertfa de seară; urmează o declaraţie de cunoaştere a Tatălui şi în fine, o invitaţie adresată celor săraci şi mici de a păşi pe calea lui pentru a găsi pacea adevărată pe care lumea nu o poate da.
„Te preamăresc pe tine, Părinte”. Între toate rugăciunile lui Isus cuprinse în evanghelii, aceasta cea mai scurtă şi densă.
Suntem recunoscători sfântului Matei, că ne-a permis să intrăm, prin această rugăciune, în intimitatea spirituală a Mântuitorului.
După ce s-a adresat Tatălui, Isus dezvăluie apostolilor secretul relaţiilor sale cu Tatăl şi calea relaţiilor sale cu ei. Este strofa a doua a textului.
„Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere”.
Nu este vorba de o cunoaştere rezultată în urma unor reflecţii teologice, nici din meditarea Sfintelor Scripturi, ci dintr-o revelaţie, pe care Dumnezeu o face doar acelora care, renunţând la tot ceea ce au şi sunt, se fac „mici” în faţa lui, potrivit cuvintelor lui Isus: ”De nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Această evocare a copilăriei spirituale corespunde noţiunii biblice a celor „săraci cu duhul”, „anawim” în limba ebraică, a acelora care se abandonează complet Duhului lui Dumnezeu.

Sfântul Paul, care a înţeles perfect acest gând al lui Isus, afirmă că a renunţat chiar şi la cultura sa şi a devenit „prizonier al lui Cristos”(Ef 3,1). A scris, că de când a păşit pe calea lui Isus, nu mai cunoaşte altceva decât pe el, şi că nimic în lume nu ar fi în stare să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu care s-a manifestat în mod atât de evident în Isus (Rom 8,38).

De aceea creştinismul, contrar a ceea ce mulţi cred, nu este o cale a acţiunii, ci a misticii. Numai cine păşeşte pe acest drum îl întâlneşte cu adevărat pe Cristos.

În fine strofa a treia cu chemarea: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă !”.

Invitaţia lui Isus se inspiră din diferite pasaje ale cărţii lui Ben Sirah capitolele 24 şi 51, în care înţelepciunea personificată strigă: „Veniţi la mine, voi, ce mă doriţi şi săturaţi-vă de roadele mele, căci amintirea mea este mai dulce decât mierea şi moştenirea mea, decât fagurele.. Apropiaţi-vă de mine, neştiutorilor şi locuiţi în şcoala mea!...puneţi-vă grumazul în jug şi sufletul vostru, primească învăţătura.”

Dar cine sunt osteniţii şi împovăraţii pe care îi invită Isus? Ştim bine că Palestina în care a trăit şi predicat Isus nu era o ţară liniştită. Ocupaţia romană, aviditatea mai marilor locali au dus la crearea unei mase de dezmoşteniţi iar puţinii care aveau un petec de pământ sau un mic atelier, duceau o viaţă dificilă. Pe lângă aceşti „osteniţi” din pricina existenţei precare, erau apoi „împovăraţii”, cei deprimaţi din punct de vedere moral. Ca în orice perioadă în care este în curs o mare transformare istorică, mulţi se întrebau asupra valabilităţii vechilor tradiţii, inclusiv religioase, pe care până atunci se întemeiase viaţa naţiunii. În acest climat de incertitudini, de nesiguranţă, apăruseră diferite noi mişcări religioase, care îşi propuneau să salveze vechea cultură, care timp de secole constituise sufletul naţiunii. Dintre aceste mişcări, unele se distingeau prin profunzime spirituală, precum cea a fariseilor sprijinită de cărturari, şi cele ale botezătorilor şi esenienilor. Mai ales gruparea fariseilor, deosebit de activă, urmărea să câştige cât mai mulţi prozeliţi. Dar poporul de rând, tras din toate părţile rămânea indecis, dacă nu perplex. Este contextul în care poate fi ascultată invitaţia lui Isus: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară”.

Fără îndoială, evanghelia lui Isus cunoaşte exigenţele ei. Este un „jug” care poate rupe gâtul când este asumat cu uşurătate, dar a cărui povară devine „uşoară” pentru cel care îl urmează pe Isus „ştiind în cine şi-a pus speranţa”.

Meditând evanghelia acestei duminici, trebuie observat că şi astăzi ca şi pe timpul lui Isus, este în curs una din mutaţiile, din schimbările cele mai răscolitoare şi decisive din istoria lumii, când mulţi oameni, nesatisfăcuţi de vechile credinţe pe care le consideră neadecvate noului curs istoric, adoptă forme vagi, forme de viaţă religioase, doar în aparenţă creştine.

„Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale”.

Cristos îl binecuvântează pe Tatăl pentru că a ţinut ascunse aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit celor mici. Care sunt aceste lucruri? Sunt semnele pe care le făcea Isus pentru a fi recunoscut ca Fiul al lui Dumnezeu. Referindu-se mai înainte la aceste semne, cu amărăciune în suflet spune: „Vai ţie Corazin, vai ţie Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir sau Sidon minunile care s-au făcut la voi, de mult şi-ar fi pus haine de doliu şi cenuşă în semn de pocăinţă”. Cristos a fost înţeles de oamenii simpli, de cei mici, adică de persoanele care nu au nimic pe care să conteze, să se bazeze.

La una din adunările mondiale ale Federaţiei biblice catolice s-a afirmat că este important ca cel puţin din când în când să se asculte Evanghelia şi reflecţiile inspirate de ea, de la săracii cu duhul din prima dintre Fericirile evanghelice, deoarece fiind adresat lor în mod special, Cuvântul lui Dumnezeu poate găsi în ei interpretările cele mai profunde, cel autentice.

Săracii, cei care nu contează, cei mici - iată catedra, iată universitatea pe care trebuie să o frecventăm: spunea Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea.

Se conturează astfel acea împărăţie atipică, ce nu este din această lume, despre care vorbeşte Isus şi în care ucenicii trăiesc nu sub stăpânirea trupului ci a Duhului, bizuindu-se pe afirmaţia apostolului Paul din Scrisoarea către Romani cap. 8 că „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în voi”.

Aceasta este credinţa ce se învigorează continuu la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Încheiem spunând şi noi împreună cu Isus: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale (Mt 11,25).

Aici serviciul audio:


(RV - A. Lucaci, preluare din 6/7 iulie 1996)