Astăzi la Lübeck în Germania trei noi Fericiţi: trei preoţi martiri ai nazismului

(RV - 25 iunie 2011) S-a desfăşurat sâmbătă dimineaţă în Biserica Sfintei Inimi din oraşul german Liturghia cu ritul beatificării Martirilor din Lübeck: trei preoţi ucişi în timpul nazismului. Au concelebrat ritul sacru, preşedintele emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cardinalul Walter Kasper, arhiepiscopul de Hamburg, mons. Werner Thissen şi episcopul de Osnabrück, mons. Franz-Josef Bode. Sfântul Părinte a fost reprezentat de cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Au fost decapitaţi, la puţine minute, unul după altul într-o seară rece de toamnă, pe 10 noiembrie 1943 în închisoarea din Holstenglacis la Hamburg. Învinuirile lor, cum reiese din sentinţa Tribunalului Poporului naţional-socialist erau „defetism, răutate, favorizarea duşmanului şi ascultarea de transmisiunii ostile”. Johannes Prassek, Hermann Lange şi Eduard Müller erau doar trei preoţi germani crescuţi în Cuvântul lui Dumnezeu şi în adorarea Euharistiei,care aveau în comun grija pastorală a credincioşilor şi educaţia tinerilor, asistenţa bolnavilor şi o iubire pentru viaţă atât de puternică, cum învăţa modelul lor, episcopul de atunci Clemens August von Galen, care i-a dus să condamne cu tărie şi fără apel ideologia nazistă, care considera licită suprimarea de vieţi definite „neproductive”.

De aceea au împărtăşit acelaşi destin, arestarea şi apoi moartea cum povesteşte cardinalul Angelo Amato:
• Erau conştienţi de gravitatea situaţie lor şi în acelaşi timp erau convinşi că trebuie să apere Biserica şi credinţa catolică de abuzurile regimului. În ziua execuţiei au primit mângâierea Sacramentelor şi au exprimat iertarea pentru ucigaşii lor. Numai parohul din Behnen a putut să-i însoţească pe fiecare din cei trei preoţi, devenind astfel martor al evenimentului. Şi acest paroh povesteşte despre nobilul gest de iertare al celor trei preoţi faţă de călăii lor.

Astăzi cei trei preoţi sunt cunoscuţi ca Martirii din Lübeck, oraş puternic martirizată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, asupra căruia a fost experimentată odioasa tehnică „a furtunii focului” în noaptea dintre 28 şi 29 martie 1942, în care au murit 320 de persoane. Celor trei preoţi adesea le este alăturat pastorul protestant Karl Friedrich Stellbrink, care a fost executat împreună cu ei. Papa Benedict al XVI-lea, în discursul să către noul ambasador german din 13 decembrie 2010 i-a definit pe cei patru ecleziastici „indicatoare luminoase” pentru credincioşi; „oameni care învaţă a-şi da viaţa pentru credinţă, pentru dreptul de a exercita propriul crez şi pentru libertatea de cuvânt, pentru pace şi demnitate”. Cardinalul Amato explică ce poate învăţa azi sacrificiul lor:
• Martiriul acestor trei preoţi este de mare însemnătate pentru laici şi preoţi de a nu se plafona şi a nu se conforma agendei culturale laiciste de azi, dar a repropune cu curaj şi claritate adevărul evanghelic, în primul rând în domeniul eticii familiale şi sociale.

În societatea de astăzi, liberă şi democratică, am putea să ne întrebăm dac mai sunt încă creştini care se fac garanţi al propriei credinţe, dar în faţa terorii naziste, cum arată numărul Fericiţilor care sunt din acea perioadă, a fost foarte puternică mărturia credincioşilor în apărarea Bisericii catolice, care de nazişti a fost aspru persecutată:
• Este documentată din punct de vedere istorică ura faţă de credinţă - odium fidei - împotriva catolicilor şi mai ales împotriva acelor preoţi curajoşi care criticau regimul. Era de-ajuns, de altfel, să fii preot catolic pentru a risca arestarea, procesul farsă şi uciderea. Cei trei capelani din Lübeck reprezentau un adevărat cui în coasta regimului. Au fost executaţi pentru că nici unul dintre ei nu a renunţat la propria credinţă şi la morala catolică.

Doar ale unui din cei trei preoţi, rămăşiţele muritoare au fost restituite familiei: ceilalţi doi au fost arşi iar cenuşa lor aruncată în vânt. De la ei vor rămâne doar amintirile celui care i-a cunoscut, ca tovarăş de celulă al părintelui Müller, care a scris: „Nu voi uita niciodată modul în care îmi dădea „bună dimineaţă”. nici cum mă saluta seara înainte de culcare. Nu voi uita niciodată ochii să care transmiteau bunătate”.


rv/A. Lucaci