Cuvintele lui Ioan Paul al II-lea: „Cristos doarme în barca ta. Dacă te simţi tulburat, trezeşte-l. El nu te abandonează”

(RV - 29 aprilie 2011) Când pe 2 aprilie 2005 a aflat despre moartea lui Ioan Paul al II-lea, lumea a fost străbătută de un puternic val de emoţie. Mulţimea în Piaţa Sfântul Petru şi mulţimile în faţa televizoarelor au fost ideal unite de rugăciunile şi de lacrimile pentru un Papa iubit şi respectat chiar de mulţi necredincioşi. Cum se întâmplă întotdeauna, dispariţia unei persoane dragi evocă gesturi şi cuvinte care l-au văzut protagonist în viaţă; amintiri care vin să mângâie pierderea. Multe sunt cuvintele pe care Ioan Paul al II-lea le-a sculptat în inimile celor care l-au ascultat şi care în mod cert au fost amintite din acea zi de 2 aprilie, în urmă cu şase ani. Alessandro De Carolis, de la redacţia centrală le retrăieşte astfel în acest serviciu:

• Secvenţe muzicale
Piaţa Sfântul Petru, 2 aprilie 2005, câteva minute după ora 22. Mii de guri recită împreună rugăciunea pentru Papa întors în casa Tatălui, dar fiecare inimă este un solitar câmp de bătălie. Papa nu mai este. Forţa credinţei şi sentimentul de pierdere se confruntă în duelul cel mai omenesc, o luptă silenţioasă care are doar zgomotul lacrimilor. Apoi, datorită acelui mecanism care împinge viaţa să treacă peste moarte, din simţurile acutizate de durere răsar treptat amintirile, cele din zilele cele mai frumoase, şi Papa care nu va mai vorbi, care nu reuşea să mai vorbească, vorbeşte din nou, cu vocea profundă a unui timp, care din străfundul sufletului ajunge să potolească lupta şi să şteargă lacrimile:
• Fraţi şi surori! Nu vă fie frică să-l primiţi pe Cristos! (…) nu vă fie frică! Cristos ştie ’ce este înlăuntrul omului’. Numai el o ştie!

Şi cu el ştie ea, Mama sa. Pentru care Karol s-a declarat „totus tuus - totul al tău” dar care ar vrea ca toată lumea - aceea care acum plânge după el, dar chiar şi cea indiferentă - să înveţe să aibă faţă de ea aceeaşi încredere. Căci nu există durere pe care o Mamă ca ea să nu ştie să o aline. Căci Fiul pironit pe Cruce a ales-o ca Mamă a oricărei fiinţe umane care poartă o cruce sau o dispreţuieşte:
• Pentru a-i apropia până şi pe cei care opun mai mare rezistenţă, pentru care este mai greu să creadă în iubire; care consideră lumea ca un mare poligon ’de luptă toţi contra toţi’ (…) Pentru a-i apropia pe toţi - adică pe fiecare - de Fiul său. Pentru a revela primatul iubirii în istoria omului. Pentru a vesti biruinţa finală a iubirii.

Acum vălul lacrimilor se răreşte. Amintirea acelei voci se multiplică, umple impetuos golul absenţei, ca un fluviu care revine şi umple din noi albia veche şi uscată;
• Dacă credinţa ta doarme în inima ta, Cristos doarme într-un anume mod în barca ta, deoarece Cristos prin intermediul credinţei locuieşte în tine. Când începi să te simţi tulburat, trezeşte-l pe Cristos care doarme; retrezeşte credinţa ta şi să ştii că el nu te părăseşte.

Acum cadrul ferestrei luminate ca ziua, spre care mulţimea priveşte, se roagă şi plânge, nu mai este preludiul unei lumini ce e gata să se stingă deoarece totul s-a sfârşit. De acolo vine încă vocea Papei; o chemare ce se înalţă din străfundul sufletului dar care poate vine din cer:
• Lumina străluceşte în întuneric. Trebuie doar ca noi să îndreptăm urechea, spre acest Cuvânt. Trebuie să ne apropiem de această lumină. Trebuie ca noi să ne strângem lângă Cristos, să aderăm la el cu tot sufletul, cu toată viaţa.

„Trebuie ca noi să ne strângem lângă Cristos”. Papa abia a făcut aceasta, pentru totdeauna. S-a întors la Domnul său însoţit de Mama sa. Dar un prieten nu pleacă fără să promită că se va întoarce. Şi atunci răsună în inima de acum înseninată acele cuvinte ce par să exprime mai mult decât ceea ce voiau să spună în momentul în care au fost pronunţate la întoarcerea din prima călătorie în patrie. În acea seară de 2 aprilie 2005 patria unui om care a traversat pământul tocmai de puţin timp a devenit cerul şi acel vechi salut de mulţi ani înainte pare să povestească chiar această călătorie. Pare un salut adresat unuia care a încetat să mai plângă, un salut al celui - cum se va întâmpla peste câteva zile - aşteaptă doar să-l poată îmbrăţişa din nou:
• Am impresia vie ca atare călătorie se desfăşoară ca între două patrii şi, aproape printr-un contact fizic, serveşte să le unească şi mai mult în inima mea. Las patria de alegere (…) şi mă duc în patria de origine (…): este, deci, o întoarcere, la care va urma în scurt timp o altă întoarcere (…) Este cu aceste sentimente şi gânduri (…) că mă pregătesc să plec (…) Cum mine port imaginea persoanelor voastre (…), care cu atât de mare amabilitate - pentru care vă sunt recunoscător în mod sincer - aţi venit să mă salutaţi.
• Secvenţe muzicale.

Aici serviciul audio:

rv/A.Lucaci