Benedict al XVI-lea povesteşte prietenia sa cu Ioan Paul al II-lea
(RV - 28 aprilie 2011) Sunt în toi la Roma şi în Vatican pregătirile pentru beatificarea lui Ioan Paul al II-lea. Se prevede participarea a sute de mii de pelerini, - prefectul Romei vorbeşte despre peste un milion de prezenţe. Vineri la 11.30 are loc un briefing în Sala de presă a Sfântului Scaun cu prezentarea manifestărilor legate de eveniment. Sâmbătă seară 30 aprilie, cardinalul Agostino Vallini, vicarul general al Papei pentru dieceza Romei, va prezida o veghe de rugăciune la „Circo Massimo” începând de la ora 21. Duminică 1 mai, Benedict al XVI-lea celebrează în Piaţa Sfântul Petru, începând de la ora 10, Liturghia euharistică în cadrul căreia îl va proclama fericit pe papa Ioan Paul al II-lea.
Astăzi reluăm un interviu acordat de Benedict al XVI-lea televiziunii de stat poloneze şi transmis pe 16 octombrie 2005, în care vorbeşte despre prietenia sa cu Ioan Paul al II-lea începută în conclavul din 1978. Interviul este realizat de părintele iezuit Andrei Majewski.
• De la început am simţit o mare simpatie şi, mulţumesc lui Dumnezeu, în mod nemeritat, cardinalul de atunci mi-a răspuns încă de la început cu prietenia sa. Sunt recunoscător pentru această încredere pe care mi-a acordat-o, fără meritele mele. În primul rând, văzându-l în rugăciune, am văzut şi nu doar înţeles, am văzut că era un om al lui Dumnezeu. Aceasta era impresia fundamentală: un om care trăieşte cu Dumnezeu, ba mai mult, în Dumnezeu. M-a impresionat apoi cordialitatea, fără prejudecăţi, cu care s-a întâlnit cu mine. Fără cuvinte mari, se născuse astfel o prietenie care venea din inimă şi, imediat după alegerea sa, Papa m-a chemat de mai multe ori la Roma pentru convorbiri şi l-a sfârşit m-a numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.
Care sunt, Sfinte Părinte, punctele cele mai semnificative ale pontificatului lui Ioan Paul al II-lea?
• Am putea avea, aş zice, două puncte de vedere: unul ad extra - spre lume, şi unul ad intra - spre Biserică. Cu privire la lume, mi se pare că Sfântul Părinte, prin discursurile sale, prin persoana, prezenţa şi capacitatea sa de convingere, a creat o sensibilitate faţă de problemele morale, faţă de importanţa religiei în lume. Aceasta a făcut să se creeze o nouă deschidere, o nouă sensibilitate faţă de problemele religiei, faţă de necesitatea dimensiunii religioase a omului şi în primul rând a crescut - în mod inimaginabil - importanţa episcopului Romei. Toţi creştinii au recunoscut în pofida diferenţelor şi în pofida nerecunoaşterii succesorului lui Petru - că este el purtătorul de cuvânt al creştinătăţii. Nimeni altul în lume, la nivel mondial nu poate vorbi aşa în numele creştinătăţii şi da glas şi forţă în actualitatea lumii realităţii creştine. Dar chiar pentru lumea necreştină şi pentru celelalte religii, el era purtătorul de cuvânt al marilor valori ale umanităţii. Şi trebuie menţionat şi că a reuşit să creeze un climat de dialog între marile religii şi un sens de responsabilitate comună pe care toţi o avem pentru lume, dar şi că violenţele şi religiile sunt incompatibile şi că împreună trebuie să căutăm calea pentru pace, într-o responsabilitate comună faţă de omenire. Deplasăm acum atenţia spre situaţia Bisericii. Eu aş zice că, înainte de toate, a ştiut să entuziasmeze tineretul pentru Cristos. Acesta este un lucru nou, dacă ne gândim la tineretul din ’68 şi din anii ’70. Că tineretul s-a entuziasmat pentru Cristos şi pentru Biserică şi chiar pentru valori dificile, putea să obţină aceasta numai o personalitate cu acea carismă; numai el putea în felul acesta să reuşească să mobilizeze tineretul lumii pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru iubirea lui Cristos. În Biserică a trezit - cred - o nouă iubire pentru Euharistie, a creat un nou simţ faţă de măreţia Milostivirii Divine; şi chiar a aprofundat mult iubirea faţă de Sfânta Fecioara Maria şi ne-a călăuzit astfel la o interiorizare a credinţei şi, în acelaşi timp, la o mai mare eficienţă. Fireşte, trebuie să menţionăm - cum ştim toţi - şi cât de esenţială a fost contribuţia sa pentru marile schimbări în lume în 1989, pentru prăbuşirea aşa-zisului socialism real.
În decursul întâlnirilor personale şi al convorbirilor cu Ioan Paul al II-lea, ce vă impresiona mai mult? Aţi putea să ne povestiţi ultimele întâlniri pe care le-aţi avut cu Ioan Paul al II-lea?
• Da. Ultimele două întâlniri le-am avut, prima, la Spitalul „Gemelli”, în jurul datei de 5-6 februarie; şi a doua, o zi înainte de moarte, în camera sa. În prima întâlnire Papa suferea în mod vizibil, dar era pe deplin lucid şi foarte prezent. Eu mă dusesem simplu pentru o întâlnire de lucru, deoarece aveam nevoie de unele decizii ale sale. Sfântul Părinte - deşi suferind - urmărea cu mare atenţie ceea ce spuneam. Mi-a comunicat în puţine cuvinte deciziile sale, mi-a dat binecuvântarea, m-a salutat în germană, acordându-mi toată încrederea şi prietenia sa. Pentru mine a fost foarte emoţionat să văd, pe de o parte, cum suferinţa sa era în uniune cu Domnul suferind, cum suporta suferinţa împreună cu Domnul şi pentru Domnul; şi, pe de altă parte, să văd cum strălucea de o seninătate lăuntrică şi de o luciditate completă. A doua întâlnire a fost în ziua dinaintea morţii: era, fireşte mai suferind, vizibil, înconjurat de medici şi prieteni. Era încă foarte lucid, mi-a dat binecuvântarea sa. Nu mai putea vorbi mult. Pentru mine această răbdare în a suferi a fost o mare lecţie, mai presus de toate reuşind să lase să se vadă şi să se simtă ca şi cum el ar fi în mâinile lui Dumnezeu şi cum se abandon la voinţa lui Dumnezeu. În ciuda durerilor vizibile, era senin, pentru că era în mâinile Iubirii Divine.
Aici serviciul audio:
| All the contents on this site are copyrighted ©. |