Lumea poate fi salvată de iubirea creatoare a lui Dumnezeu: Papa, la Veghea pascală în bazilica San Pietro

(RV - 24 aprilie 2011) În seara Sâmbetei Sfinte, în bazilica vaticană plină de credincioşi, Benedict al XVI-lea a prezidat sugestiva Veghe Pascală, cu riturile binecuvântării focului nou şi al apel. “Lumea poate fi salvată - a spus papa Benedict în predica sa - de oarece la originea stă iubirea creatoare a lui Dumnezeu”, Centrală şi ideea că omul nu este un „produs întâmplător al evoluţiei, şi că Biserica nu este o asociaţie oarecare ce se ocupă de „nevoile religioase ale oamenilor”, dar „poartă omul în contact cu Dumnezeu”.

În cursul Veghii pascale, Benedict al XVI-lea a administrat sacramentele iniţierii creştine, Botezul, Mirul şi Euharistia la şase catehumeni - patru femei şi doi bărbaţi - originari din Elveţia, Albania, Rusia, Perù, Singapore şi China.

• Secvenţe sonore, sunt de clopote şi muzică.
Treizeci de secunde: atât sună clopotele în Bazilica Vaticană la vestirea solemnă că Cristos a înviat. El, „adevărata stea a dimineţii” care aduce lumina şi viaţa, la fel ca flacăra plăpândă pe care credincioşii o trec de la o lumânare la alta. Iar Bazilica Sfântul Petru, înainte silenţioasă, în întuneric, ca şi cuprinsă de spaimă în faţa morţii Domnului, dintr-odată explodează de lumini, culori, cântece de bucurie pentru a celebra pe Acela „care nu apune în veci”. Şi tocmai pe Creator Papa pune accentul în predica sa, pentru că „a omite creaţia, ar însemna a înţelege greşit însăşi istoria lui Dumnezeu cu oamenii, înseamnă a o diminua. În schimb, cum spune rugăciunea Crezului, Dumnezeu „este „Creator al cerului şi al pământului”:
• Dacă omitem acest prim articol al Crezului, întreaga istorie a mântuirii devine prea restrânsă şi prea mică. Biserica nu este o asociaţie oarecare ce se ocupă de nevoile religioase ale oamenilor (…) Nu, ea poartă omul în contact cu Dumnezeu şi prin urmare cu principiul oricărui lucru. (…) Viaţa în credinţa Bisericii nu îmbrăţişează doar un domeniu de senzaţii şi de sentimente şi poate de obligaţii morale.

Ea îmbrăţişează omul în întregimea sa, de la originile sale şi în perspectiva veşniciei.
• Dacă omitem acest prim articol al Crezului, întreaga istorie a mântuirii devine prea restrnsă şi prea mică. Biserica nu este o asociaţie oarecare ce se ocpuă de nevoile religiose ale oamenilor (…) Nu, ea poartă omul în contact cu Dumnezeu şi prin urmare cu principiul oricărui lucru. (…) Viaţa în credinţa Bisericii nu îmbrăţişează doar un domeniu de senzaţii şi de sentimente şi poate de obligaţii morale. Ea îmbrăţişează omul în întregimea sa, de la originile sale şi în perspectiva veşniciei.

Dar atenţie, spune Papa, bucuria şi gratitudinea pentru creaţie merg mână în mână cu responsabilitatea, pentru că, aşa cum povesteşte Evanghelia după Ioan la origina a toate se află Cuvântul, Logosul, Raţiunea, o Raţiune „care este sens şi care creează ea însăşi sens”:
• Povestirea creaţiei ne spune că lumea este un produs al Raţiunii creatoare. Şi cu aceasta, ea ne spune că la originea tuturor lucrurilor nu stătea ceea ce este fără raţiune, fără libertate, ci principul tuturor lucrurilor este Raţiunea creatoare, este iubirea, este libertatea.

Şi pe acest plan, continuă Benedict al XVI-lea, se joacă „disputa dintre credinţă şi incredulitate”, adică primatul Creaţiei priveşte întâmplarea, iraţionalitatea sau raţiunea? Întrucât credincioşi, afirmă Papa, răspundem că „la origine stă raţiunea, stă libertatea”:
• Dacă omul ar fi numai un atare produs întâmplător al evoluţiei într-un loc oarecare la marginea universului, atunci viaţa sa ar fi lipsită de sens sau de-a dreptul ar fi o deranjare a naturii. În schimb nu: Raţiunea este la început, Raţiunea creatoare, divină.

Desigur, continuă Sfântul Părinte, libertatea „se poate folosi şi cum nu trebuie”, şi de aceea „o linie obscură” se extinde şi străbate universul şi omul:
• Dar în pofida acestei contradicţii, creaţia ca atare rămâne bună, viaţa rămâne bună, pentru că la origine stă Raţiunea bună, iubirea creatoare a lui Dumnezeu. De aceea lumea poate fi salvată. Din acest motiv putem şi trebuie să ne punem de partea raţiunii, a libertăţii şi a iubirii - de partea lui Dumnezeu care ne iubeşte atât de mult încât el a suferit pentru noi pentru ca din moartea să să poată ieşi o viaţă nouă, definitivă, reînsănătoşită.

Din acest motiv, continuă Papa, „alianţa, comuniunea dintre Dumnezeu şi om, nu este un ceva adăugat ulterior într-o lume deja creată, dar este „predispusă în străfundul creaţiei înseşi”:
• Alianţa este raţiunea intrinsecă a creaţiei aşa cum creaţia este presupusul exterior al alianţei. Dumnezeu a făcut lumea, pentru ca să existe un loc în care el să poată comunica iubirea sa şi de la care răspunsul de iubire să se întoarcă la el.

Apoi, Benedict al XVI-lea a abordat marea temă a Învierii, un „proces revoluţionar” care a purtat la schimbarea zilei de sărbătoare: dacă în Vechiul Testament ea cădea sâmbăta, de la originile Bisericii s-a trecut la duminică, „prima zi”, „origine şi ţintă a întregii noastre vieţi”, în care celebrăm „biruinţa definitivă a Creatorului şi a creaţiei sale”:
• Acum, graţie Celui Înviat, valorează în mod definitiv că raţiunea este mai puternică de cât iraţionalitatea, adevărul mai tare decât minciuna, iubirea mai tare decât moartea.

• Secvenţe muzicale, antifonul pascal “Regina Coeli”.

rv/A.Lucaci