Mesajul de Paşte 2011 al PF Lucian, preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici
din România
(RV - 23 aprilie 2011) Aici, doar mesajul în versiunea
audio: urmat
de Scrisoarea pastorală a Preafericitului părinte LUCIAN, Arhiepiscop şi
Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii
Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Lucian, prin
harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor
creştinilor iubitori de Dumnezeu
Har vouă şi pace de la Cristos Domnul nostru
cel Înviat din morţi!
Întâmpinăm şi în acest an mărita sărbătoare a Paştelui
cu inima plină de bucurie şi cu pacea sufletească dătătoare de speranţă, cântând împreună
cu Biserica:
“Învierea lui Cristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului
Isus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Cristoase şi sfântă Învierea
Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim,
numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Cristos.”
(Catavasia Învierii)
În această însemnată Sărbătoare, preaiubiţii mei, ne regăsim
cu toţii împreună în Biserică pentru a lăuda tainica lucrare a lui Dumnezeu, care
L-a înviat pe Fiul Său din morţi şi pentru a ne face părtaşi luminii cereşti care
luminează viaţa noastră a credincioşilor. Suntem aşadar, sub călăuza luminii care
ne poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu, în această împreună stare a noastră în adunarea
liturgică, marcată de bucurie pentru Cel ce a biruit răul, păcatul şi moartea.
“E
sărbătoare pe câmpie şi-n suflete e sărbătoare, Învie firele de iarbă sub ploaia
razelor de soare, Sunt Paştile cele frumoase şi-n fire zvonul lor străbate, Clopotniţa-şi
îndoaie trudnic încheieturile uscate. Veniţi toţi care suferiţi şi plângeţi sub
larga’ntindere albastră, Veniţi, veniţi, căci va să vie curând împărăţia voastră!”
(Octavian Goga, din poezia: E sărbătoare)
Cu aceste îndemnuri fireşti la bucurie,
izvorâte din atmosfera sărbătorii, în dorinţa de a gusta din plin semnificaţia Învierii
Domnului, aş dori, iubiţi credincioşi, să parcurgem împreună într-un itinerar spiritual
mărturia Scripturii referitoare la Înviere, aşa cum este redată de Sfântul Evanghelist
Ioan în capitolul 20 al Evangheliei sale.
Credinţa este o ancoră tare a vieţii
omului, care îl susţine, îl luminează şi îl transformă printr-un înnoit mod de a fi,
de a gândi şi simţi. Fără credinţă, omul este mai sărac sufleteşte, mai singur şi
mai străin, iar orizontul vieţii lui se întinde doar până la mormânt.
După
mărturia Scripturii, Isus a fost răstignit pe cruce, a murit, a fost înfăşurat în
giulgiu şi a fost pus în mormânt. Aceasta este experienţa comună a tuturor oamenilor,
gustă moartea ca un destin de la care nu se pot sustrage. Pe intrarea mormântului
lui Isus a fost pusă o lespede mare de piatră care sigila mormântul pentru totdeauna,
şi împreună cu acesta, o viaţă exemplară trăită de Mântuitorul. Deşi era în mormânt,
faptele, învăţăturile şi sfaturile lui Isus nu au murit odată cu El, ci au rămas în
sufletele apostolilor şi a celor care L-au cunoscut şi însoţit, aşa cum amintirea
unei persoane iubite rămâne în sufletul nostru cel puţin atât timp cât trăim. Amintirea
cea mai vie a unei persoane este dragostea pentru ea care împleteşte în mireasma sublimului
chipul ideal al celui pe care l-am cunoscut. Ea devine legătură care uneşte şi moartea
nu separă persoanele ci doar trupurile lor însufleţite.
Pornind de la această
experienţă comună a naturii omeneşti, vedem cum Maria Magdalena merge dis de dimineaţă
la mormântul lui Isus, deşi era încă întuneric, mânată de dragostea pentru binefăcătorul
ei şi vede piatra ridicată de pe mormânt. O nouă grijă şi încă o spaimă după cea trăită
în Vinerea Mare, oare cine să-L fi luat pe Domnul? Unde L-au pus? Grijile şi încercările
par a nu se mai sfârşi, ci mai mult se înmulţesc şi se amplifică în măsura în care
dragostea faţă de Dumnezeu este mai sinceră şi interesul faţă de semeni este mai mare.
Ce paradox!
Aceeaşi îngrijorare îi cuprinde pe cei doi apostoli ai lui Isus:
Petru şi Ioan, care la auzul veştii aleargă şi ei la mormânt într-o cursă făcută mai
mult cu inima, ca şi atunci când am vrea nu numai să ne convingem, dar şi să aflăm
adevărul. Dragostea ne împinge şi adevărul ne atrage într-o măsură care depăşeşte
logica şi deschide viaţa spre orizonturi noi percepute doar de inimă. Aceasta este
dinamica credinţei care atrage şi în acelaşi timp împlineşte, nelinişteşte şi dă certitudini,
dă răspunsuri dar le şi ascunde. Misterul lui Dumnezeu rămâne mai presus de mintea
omenească fără să se ascundă în totalitate, ci se dezvăluie pe măsura căutării Lui
în ceea ce omul identifică ca bine, frumos şi adevăr.
Apostolul Ioan ajunge
mai repede la mormânt, dar nu intră, ci sosind Petru, intră în mormânt şi vede giulgiurile
puse jos şi mahrama înfăşurată la o parte. Apoi, intră şi Ioan şi a văzut şi a crezut
(v.8). Cei doi apostoli nu-L văd pe Mântuitorul, ci doar semnele morţii Lui, însă
nu îşi aduc aminte de Scriptură, şi de faptul că Învierea era prevestită, ci se întorc
la ai lor nedumeriţi, întrebători, dar şi edificaţi. Doar cel mai tânăr dintre apostoli,
care se ştia iubit de Mântuitorul şi la rândul său Îl iubea, punându-şi viaţa în slujba
unui ideal alături de Isus, vede semnele morţii abandonate şi crede. Nu crede pentru
că mai întâi Îl vede pe Isus înviat, ci crede în absenţa lui pentru că inima îi spune
mai mult decât ceea ce vede. Dragostea şi credinţa sunt complementare precum sufletul
şi mintea care vede măreţia lui Dumnezeu în lucrările Sale, sintetizate în versurile
cântării: Cerul şi marea, tot ce e în ea, sufletul, zarea şi inima mea, toate se-nchină
Creatorului şi mulţumită îi dau Domnului.
Mormântul este gol, locul morţii
se transformă în semnul vieţii pentru că Dumnezeu este Viaţă.
Apostolii se
conving de Învierea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile când închişi fiind de frica
iudeilor, vine Isus în mijlocul lor cu salutul: pace vouă! Apoi le arată mâinile şi
coasta Sa ca o garanţie a identităţii Lui. Ceea ce văd nu e închipuire şi nici sugestie
colectivă, ci este Domnul Însuşi înviat din morţi. Scriptura ne spune doar că ei s-au
bucurat, dar putem înţelege dincolo de bucuria firească ce s-a întâmplat în mintea
şi sufletul lor. Ce transformare instantanee a minţii care are certitudinea, a omului
care înţelege trecutul şi se înţelege pe sine în acea luminare fulgerătoare a sensului.
Totul se leagă, de la cuvântul Scripturii cu promisiunea lui Dumnezeu, la viaţa personală
cu aşteptările şi destinul ei. Totul capătă sens în lumina Învierii lui Cristos, viaţa
şi moartea, binele şi răul, durerea şi fericirea. Din acest moment apostolii pot să
vestească şi să mărturisească ceea ce din punct de vedere omenesc este imposibil,
că Cel Răstignit a Înviat. Această experienţă unică le marchează întreaga lor viaţă,
fiind de fapt şi punctul de plecare, naşterea Bisericii care este trimisă de Mântuitorul
să vestească în întreaga lume şi la tot omul că mântuirea este posibilă.
Ioan
Gură de Aur într-un comentariu pe care îl face la întâia Epistolă către Corinteni,
surprinde bine şi elocvent ceea ce s-a întâmplat în sufletul apostolilor odată convinşi
de învierea Mântuitorului:
“Cum putea să le vină în minte celor doisprezece
oameni săraci şi ignoranţi, care şi-au petrecut viaţa pe râuri şi lacuri, să întreprindă
o astfel de operă? Poate că ei niciodată nu au intrat într-un oraş sau într-o piaţă
publică şi atunci cum s-au gândit să înfrunte lumea întreagă? Că au fost fricoşi şi
speriaţi o afirmă în mod clar cine a scris despre viaţa lor fără să disimuleze sau
să ascundă defectele lor, ceea ce constituie o garanţie majoră a veridicităţii celor
spuse. Acesta, deci, povesteşte că atunci când Isus a fost arestat după ce făcuse
atâtea minuni, toţi apostolii fugiseră. Cum se explică deci că aceştia nu au ştiut
să reziste unui grup de iudei, atunci când Isus era în viaţă, în timp ce zăcând El
mort şi îngropat şi potrivit necredincioşilor nu a înviat, şi deci nu putea să vorbească,
cum au primit de la El atâta curaj de a se dezlănţui victorioşi în întreaga lume?
Nu ar fi trebuit oare să spună: şi acum…? Nu a putut să se salveze pe Sine însuşi,
cum va putea să ne apere pe noi? Nu a fost în stare să se protejeze pe Sine, cum va
putea să ne ţină de mână dacă e mort? În viaţă nu a reuşit să cucerească nici măcar
o naţiune şi noi doar cu numele Lui va trebui să cucerim lumea? Nu ar fi oare o nebunie
nu să te implici într-o asemenea operă ci doar să o gândeşti? Este evident deci, că
dacă nu L-ar fi văzut înviat şi nu ar fi avut dovada inconfundabilă a puterii Sale,
nu s-ar fi expus la atâta risc.” [1]
Iubiţi credincioşi,
Participând
astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în acest luminat praznic, mărturisim fiecare
dintre noi legătura profundă şi tainică care există între Cristos cel Înviat şi noi
credincioşii. Deşi este un eveniment unic, Învierea Domnului nu aparţine doar istoriei
şi trecutului, ci şi prezentului prin chemarea permanentă la reînnoirea vieţii. Sfintele
Taine ale Bisericii nu sunt altceva decât semnele vizibile ale harului lui Dumnezeu
care îmbracă diferitele realităţi ale vieţii pe care o sfinţeşte.
Arhieparhia
noastră a dedicat acest an Sfintei Taine a Căsătoriei, în dorinţa de a ne reaminti
învăţătura Bisericii şi de a reîmprospăta memoria credincioşilor, a soţilor şi soţiilor,
prin aprofundarea sfintei Taine pe care au primit-o la căsătoria religioasă.
Timpul
istoric pe care îl parcurgem, denumit şi postmodernitate, este marcat şi de un relativism
şi subiectivism acerb, care refuză orice instanţă morală obiectivă în ordonarea valorilor
şi supune totul convenienţei arbitrare. Acest context îşi lasă amprenta asupra stabilităţii
familiei şi asupra mentalităţii tinerilor care se pregătesc pentru viaţa de familie,
considerată şi trăită doar în dimensiunea ei istorică, fără referinţă la sacralitatea
dobândită prin Taina Căsătoriei. Ori credinţa noastră în Învierea lui Cristos fundamentează
tocmai legătura noastră cu Dumnezeu care ne-a descoperit şi dovedit dragostea Sa pentru
noi prin moartea şi Învierea Fiului Său. Noi, creştinii, suntem înrădăcinaţi prin
botez pe această nouă realitate care ne permite trăirea unei dimensiuni noi în care
viaţa este configurată şi hrănită de dragostea lui Dumnezeu. Nu putem să trăim ca
şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ci tocmai faptul că aparţinem Bisericii, mărturisindu-ne
creştini ne obligă la referinţa fundamentală: legătura dintre Cristos şi Biserică.
De altfel, această referinţă stă la baza Tainei Sfintei Căsătorii aşa cum Sfânta Scriptură
consemnează în Epistola către Efeseni 5,21-33.
În aceste versete legătura de
iubire dintre soţi este văzută în contextul mai larg al iubirii pe care o are Cristos
faţă de Biserica Sa. Aşa precum El s-a dat pe Sine însuşi pentru ea, şi prin jertfa
Sa de pe cruce a dat viaţă Bisericii, adică nouă credincioşilor, la fel şi iubirea
dintre soţi este actualizarea şi participarea la acest dar.
“Supuneţi-vă unii
altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului,
pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său,
al cărui mântuitor şi este (…) Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi
Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (…) Cel ce-şi iubeşte soţia
pe sine se iubeşte, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte
şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic
în Cristos şi în Biserică” (v.21-32)
Sfântul apostol Pavel, dând sfaturi soţilor
creştini, foloseşte termenii de supunere şi iubire ca termeni sinonimi pentru a sintetiza
atitudinea reciprocă a soţilor în trăirea vieţii de familie. Supunerea nu presupune
o înjosire, ci o referinţă la o instanţă superioară, într-o ierarhie care Îl are în
vârf pe Dumnezeu, aşa cum iubirea nu este o împlinire egoistă a unei nevoi, ci mai
curând o dăruire totală şi gratuită în aceeaşi linie ierarhică, dar de data aceasta
pornind de la Dumnezeu spre om. Supunerea şi iubirea se referă la ambii soţi în dialogul
demnităţii personale care oglindeşte fiinţa profundă a omului de chip şi asemănare
cu Dumnezeu.
În perspectiva creştină, căsătoria este una dintre cele şapte
Taine întrucât legătura de iubire şi respect dintre soţi face referinţă, este semn
şi actualizare a unei iubiri globale şi totale a lui Cristos faţă de Biserică. Biserica
este susţinută în istorie de această jertfă de iubire statornică şi permanentă şi
este oglindită de atâtea familii demne care îşi trăiesc viaţa în fidelitate până la
sfârşit. De aceea, mă gândesc cu multă recunoştinţă la toate acele familii, care deşi
sunt în nevoi, nu se lasă copleşite de povara lipsei, ci luptă împreună pentru un
scop comun. În aceeaşi cinste rămân soţii care trec peste divergenţele inerente şi
dificultăţile opiniilor contrare, privind la binele comun şi la binele copiilor.
Biserica
este familia lărgită a noastră a tuturor iar comunităţile parohiale sunt o extensie
a familiei domestice care trăieşte din credinţă. Ar fi de dorit ca viaţa în comunitatea
parohială să fie mereu însufleţită de spiritul de slujire şi de colaborarea cât mai
strânsă dintre credincioşi, care să se susţină reciproc în toate bucuriile şi încercările
vieţii.
Iubiţi credincioşi,
O comunitate răvăşită de neîncrederea membrilor
care o compun, este o comunitate suferindă. Sunt mulţi factori care cauzează o atare
atitudine, dar aş menţiona în special unul şi anume: lipsa de credinţă sau credinţa
imatură.
Continuând cu itinerarul nostru spiritual aşa cum este sugerat de
textul biblic pe care l-am propus la început, remarcăm drumul anevoios al apostolilor
de a crede în Înviere. Acest drum este sintetizat şi reprezentat de atitudinea apostolului
Toma, care la arătarea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile, nu era prezent în comunitatea
celor unsprezece. Deşi i se spune cu convingere şi însufleţire: “L-am văzut pe Domnul”
(Io 20,25), el nu se încrede în spusele fraţilor săi, ci doreşte să se convingă el
însuşi nemijlocit şi direct: “dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă
nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui,
nu voi crede” (v.25). Atitudinea de neîncredere în semeni, în ceilalţi, umbreşte serios
autenticitatea raportului uman. O familie, o comunitate şi o societate dacă se bazează
pe încredere creşte armonios şi respectul dintre oameni este o consecinţă a ei. În
caz contrar, totul se năruie, iar dubiul şi frica pun stăpânire pe sufletul omului.
Societatea românească în ansamblul ei este divizată şi adversitatea prevalează dialogului.
Neîncrederea se naşte din minciună şi injustiţie şi este alimentată de interesul propriu
sau de grup. Ca atitudini în sine, acestea sunt grăitoare pentru o societate care
se revendică a fi creştină şi sunt contrazise de experienţa de credinţă autentică.
După
alte opt zile, în următoarea Duminică, atunci când apostolii erau din nou împreună,
Isus se arată din nou comunităţii şi îl invită pe Toma să creadă, să se convingă aşa
precum el se aştepta: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta
şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (v.27). De data aceasta,
asistăm la o emoţionantă şi profundă mărturisire de credinţă, profesată de apostolul
surprins şi convins: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v.28). Această mărturisire de
credinţă îi permite Mântuitorului să definească o nouă fericire destinată cititorilor
Scripturii: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (v.29).
Credinţa este
mediată de mărturia apostolilor şi de continuitatea Bisericii, nu este rodul exaltării
religioase sau psihologice, ci este mai curând o victorie a lui Isus Înviat asupra
dubiilor scepticilor şi necredincioşilor. Dovada elocventă a Învierii Domnului este
comunitatea creştină adunată în Biserică în toate duminicile şi sărbătorile de peste
an. De aceea, Vă îndemn părinteşte să Vă amintiţi mereu de ziua Domnului, cinstind-o
prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin cultivarea unei atitudini frăţeşti bazată
pe încredere. Mărturia grăitoare în apostolat şi în societate este exemplul personal
şi cel comunitar, care pot să îi apropie pe cât mai mulţi de credinţă şi Biserică.
Cu
aceste gânduri, iubiţi fii sufleteşti, Vă însoţesc în rugăciune pe fiecare dintre
Dumneavoastră, familiile şi pe cei dragi ai Dumneavoastră. Mă alătur cu compasiune
de cei bolnavi şi sunt alături de cei singuri.
Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte
şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat
din morţi!