2011-04-20 16:25:02

Creştinii să nu fie somnolenţi în faţa răului din lume. Benedict al XVI-lea la audienţa generală a prezentat Triduum-ul Pascal: Isus ne invită să veghem împotriva răului şi să ne încredinţăm total iubirii lui Dumnezeu


(RV - 20 aprilie 2011) „Criteriul care a călăuzit orice alegere a lui Isus în timpul vieţii a fost voinţa sa fermă de a-l iubi pe Tatăl şi de a-i rămâne fidel". Această decizie de a corespunde iubirii sale l-a făcut să îmbrăţişeze, în orice împrejurare, planul Tatălui, să-şi însuşească planul de iubire pe care i l-a încredinţat, acela de a recapitula toate în el, pentru a conduce din nou la el orice lucru”. La audienţa generală de miercuri în Piaţa Sfântul Petru, Papa subliniind că „am ajuns de acum în inima Săptămânii Sfinte, capătul drumului Postului Mare”, a vorbit despre Triduum-ul Pascal, „cele trei zile sfinte în care Biserica celebrează amintirea misterului patimii, morţii şi învierii lui Isus. Fiul lui Dumnezeu, după ce s-a făcut om în ascultare faţă de Tatăl, devenind în toate asemenea nouă în afară de păcat (Cf Ev 4,15) - a spus Pontiful - a acceptat să îndeplinească până la capăt voinţa sa, voinţa de a înfrunta din iubire faţă de noi patima şi crucea, pentru a ne face părtaşi la învierea sa, pentru ca în el şi prin el să putem trăi pentru totdeauna, în mângâiere şi în pace.
Aici, exortaţia părintească a Pontifului:
• Vă îndemn de aceea să primiţi acest mister de mântuire, să participaţi intens la Triduum-ul Pascal, centrul întregului an liturgic şi moment de har special pentru fiecare creştin. Vă invit să căutaţi în aceste zile reculegerea şi rugăciunea, astfel ca să pătrundeţi mai profund în acest izvor de har. În acest sens, în vederea apropiatelor sărbători, fiecare creştin este invitat să celebreze sacramentul Reconcilierii, moment de aderare specială la moartea şi învierea lui Cristos, pentru a putea participa cu mai mult rod la Sfintele Paşte.

Papa a prezentat apoi semnificaţia celor trei zile sfinte. „Joia Sfântă este ziua în care amintim instituirea Euharistiei şi Preoţiei ministeriale. Dimineaţa fiecare comunitate diecezană, reunită în Biserica Catedrală în jurul episcopului, celebrează Liturghia Sfinţirii Crismei, în care sunt binecuvântate Sfânta Crismă, Uleiul catehumenilor şi Uleiul bolnavilor

Începând de la Triduumul pascal şi de-a lungul întregului an bisericesc, aceste Uleiuri sunt folosite pentru sacramentele Botezului, Mirului sau Confirmaţiunii. Hirotonirii preoţeşti şi episcopale şi al Ungerii bolnavilor. În aceasta se evidenţiază cum mântuirea transmisă prin semnele sacramentale, provine tocmai din Misterul pascal al lui Cristos. De fapt, noi am fost răscumpăraţi prin moartea şi învierea sa şi, prin intermediul sacramentelor, tragem forţă din acest izvor aducător de mântuire. În timpul Liturghiei sfinţirii Crismei are loc şi reînnoirea promisiunilor preoţeşti. În lumea întreagă, fiecare preot reînnoieşte angajamentele pe care le-a asumat în ziua Hirotonirii pentru a fi total consacrat lui Cristos în exercitarea slujirii sacre în slujba fraţilor. Să-i însoţim - a îndemnat Sfântul Părinte - pe preoţii noştri cu rugăciunea noastră.

„În după amiaza Joii Sfinte - a afirmat - începe efectiv Triduum-ul pascal, cu amintirea Ultimei Cine în care Isus a instituit Memorialul Paştelui său, ducând la desăvârşire ritul pascal ebraic. Potrivit tradiţiei, fiecare familie evreiască, reunită la masă în sărbătoarea Paştelui, mănâncă mielul fript, evocând amintirea eliberării izraeliţilor din sclavia Egiptului; astfel în cenaclu, conştient de moartea sa iminentă, Isus, adevăratul Miel pascal, se oferă pe sine pentru mântuirea noastră (Cf 1Cor 5,7).
• Pronunţând binecuvântarea asupra pâinii şi a vinului, el anticipează sacrificiul crucii şi manifestă intenţia de a perpetua prezenţa sa în mijlocul ucenicilor: sub chipul pâinii şi al vinului, el devine prezent în mod real cu trupul său dăruit şi cu sângele său vărsat. În timpul Ultimei Cine, apostolii sunt constituiţi miniştri - slujitori ai acestui Sacrament de mântuire: lor Isus le spală picioarele (Cf In 13,1-25), invitându-i să se iubească unii pe alţii aşa cum el i-a iubit pe ei, dându-şi viaţa pentru ei. Repetând acest gest în Liturghie, şi noi suntem chemaţi să mărturisim efectiv iubirea Răscumpărătorului nostru. Joia Sfântă se încheie cu adoraţia euharistică, în amintirea agoniei Domnului în grădina Ghetsemani. Lăsând cenaclul, el s-a retras să se roage, singur , în faţa Tatălui. În acel moment de comuniune profundă, Evangheliile povestesc că Isus a trăit o mare tulburarea sufletească, o suferinţă atât de mare încât l-a făcut să asude sânge (Cf Mt 26,38).

Aici Papa a continuat cateheza vorbind liber. Conştient de moartea sa iminentă pe cruce - a spus - Isus simte o mare tristeţe şi nelinişte din cauza apropierii morţii. În această situaţie apare şi un element de mare importanţă pentru toată Biserica: Isus le spune la ai săi: rămâneţi aici şi vegheaţi.
• Această chemare la vigilenţă - subliniază - priveşte tocmai acest moment de zbucium sufletesc, de ameninţare, în care va sosi trădătorul, dar priveşte şi toată istoria Bisericii: este un mesaj permanent pentru toate timpurile deoarece somnolenţa ucenicilor nu era doar o problemă a acelui moment, este problema întregii istorii. Chestiunea - a adaugat Pontiful - este în ce consistă această somnolenţă, acea toropeală şi în ce ar consista vigilenţa la care Domnul ne invită.

Somnolenţa ucenicilor de-a lungul istoriei - a observat - este o anumită insensibilitate a sufletului faţă de puterea răului, o lipsă de sensibilitate faţă de tot răul din lume: nu vrem să ne lăsăm tulburaţi prea mult de aceste lucruri. Şi nu este doar insensibilitate faţă de acel rău care în schimb ar trebui să ne trezească pentru a face binele, spre a lupta pentru forţa binelui:
• este insensibilitate faţă de Dumnezeu, aceasta este adevărata noastră insensibilitate, această insensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu, care ne face insensibili şi faţă de rău: nu-l simţim pe Dumnezeu, ne-ar deranja şi astfel nu simţim, fireşte, nici forţa răului şi rămânem pe drumul comodităţii noastre. Adoraţia nocturnă din Joia Sfântă, a fi treji pentru Domnul - afirmă Papa - a trebui să fie tocmai momentul de a ne face să ne gândim la somnolenţa ucenicilor, a apărătorilor lui Isus, a apostolilor, a noastră care nu vedem, nu vrem să vedem toată forţa răului şi care nu vrem să intrăm în Patima sa, pentru binele, pentru prezenţa lui Dumnezeu în lume, pentru iubirea de aproapele şi de Dumnezeu.

Apoi Domnul - adaugă Pontiful - începe să se roage. Cei trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan dorm dar din când în când se trezesc şi aud rugăciunea Domnului: ’nu voia mea dar voia ta să se facă’. Papa se întreabă: ce înseamnă această „voia mea, care este voinţa Domnului? Voinţa mea - precizează - este voinţa care nu ar vrea să moară, ci să fie cruţată de acel potir al suferinţei; este voinţa naturii umane iar Cristos simte în toată conştiinţa fiinţei sale, viaţa, abisul morţii, teroarea neantului, această ameninţare a suferinţei.

Şi el, mai mult decât noi - care avem această aversiune naturală împotriva morţii, această frică naturală faţă de moarte - mai mult decât noi simte abisul răului, simte cu moartea şi toată suferinţa omenirii, simte că toate acestea sunt paharul pe care trebuie să-l bea, să accepte în sine răul lumii, toată aversiunea împotriva lui Dumnezeu, tot păcatul.
• Şi putem înţelege cum Isus, cu sufletul său omenesc, este terorizat în faţa acestei realităţi pe care o percepe în toată cruzimea ei; voinţa ar fi aceea de nu bea acest potir. Dar voinţa Tatălui - explică - este şi voinţa adevărată a Fiului. Astfel Isus transformă în această rugăciune aversiunea naturală, aversiunea împotriva potirului, împotriva misiunii sale de a muri pentru noi, transformă această voinţă a sa naturală într-un „da” la voinţa lui Dumnezeu. Omul de la sine este tentat să se opună voinţei lui Dumnezeu pentru a urma propria voinţă, de a se simţi liber numai dacă este autonom; opune autonomia sa autonomiei străine de a urma voinţa lui Dumnezeu. Aceasta - afirmă - este toată drama omenirii.

Dar în adevăr această autonomie este greşită, acest a intra în voinţa lui Dumnezeu nu este o sclavie ce lezează violent voinţa mea, dar este a intra în adevăr şi în iubire, în bine. Isus - spune Papa - atrage în sus voinţa noastră, spre voinţa lui Dumnezeu şi se uneşte cu voinţa Tatălui: „nu voia mea, ci a ta”.
• În această transformare a lui „nu” în „da”, în această introducere a voinţei creaturii în voinţa Tatălui, transformă omenirea şi ne răscumpără şi, ne invită să intrăm în această dinamică, în această mişcare a sa: să ieşim din „nu-ul”nostru pentru a intra în „da-ul” Fiului, voinţa mea există, dar decisivă este voinţa Tatălui, pentru că aceasta este adevărul şi iubirea. Papa explică apoi un element al acestei rugăciuni: cei trei martori au păstrat în Sfânta Scriptură cuvântul ebraic-aramaic prin care Domnul a vorbit cu Tatăl. L-a chemat „Abbà”, „Tată”. Dar această formulă „abbà” este o formulă familială pentru a spune „tată” care se foloseşte doar în familie şi care nu a fost folosită în relaţia cu Dumnezeu. Aici vedem - observă Pontiful - că Isus vorbeşte în familie, vorbeşte cu adevărat ca un fiu cu tatăl; vedem Misterul Trinitar: Fiul care vorbeşte cu Tatăl şi răscumpără omenirea.

Papa a făcut apoi o altă observaţie: în această dramă a grădinii Ghetsemani, Isus îndeplineşte sarcina Marelui Preot, deoarece Marele Preot trebuie să poarte fiinţa umană, cu toate necazurile şi suferinţele sale, la înălţimea lui Dumnezeu. Tocmai în această dramă a Grădinii Măslinilor unde pare că forţa lui Dumnezeu nu mai este prezentă, Isus îndeplineşte funcţia Marelui Preot şi astfel deschide cerul şi poarta Învierii. Benedict al XVI-lea notează apoi şi marea diferenţă dintre Isus, cu tulburarea şi suferinţa sa, şi marele filozof Socrate, care rămâne liniştit şi fără să se tulbure în faţa morţii. Putem admira acest filozof - observat papa Benedict:
• dar misiunea lui Isus era o alta: misiunea sa era aceea de a purta în sine toată suferinţa noastră, toată drama omenească. De aceea tocmai această umilinţă din Ghetsemani este esenţială pentru misiunea omului-Dumnezeu, care poartă în sine suferinţa noastră, sărăcia noastră şi o transformă potrivit voinţei lui Dumnezeu. Astfel deschide porţile cerului, deschide în cer acest cort al Celui Preasfânt, care până acum l-a ţinut închis pe om împotriva lui Dumnezeu, iar acum este deschisă prin această suferinţă şi ascultare a Fiului.

„În Vinerea Sfântă - a continuat Pontiful revenind la textul scris - vom celebra amintirea patimii şi morţii Domnului; îl vom adora pe Cristos Răstignit, vom participa la suferinţele sale prin pocăinţă şi post. Îndreptând „privirea spre cel pe care l-au străpuns” (Cf In 19,37), vom putea lua forţă din inima sa străpunsă care face să curgă sânge şi apă ca dintr-un izvor; din acea inimă din care iese iubirea lui Dumnezeu pentru tot omul primim Duhul său. Să-l însoţim, deci în Vinerea Sfântă, şi noi pe Isus care urcă pe Calvar; să ne lăsăm conduşi de el până pe cruce; să primim această ofertă a trupului său jertfit.

În fine, în noaptea Sâmbetei Sfinte, vom celebra Veghea solemnă Pascală, în care este vestită învierea lui Cristos, biruinţa sa definitivă asupra morţii care ne cere să fim în el oameni noi. Participând la această sfântă Veghe, Noaptea centrală a întregului Ani liturgic, vom celebra amintirea Botezului nostru, în care şi noi am fost îngropaţi cu Cristos, pentru a putea învia cu el şi participa la ospăţul cerului (Cf Ap 19,7-9).

„Dragi prieteni - a încheiat papa Benedict al XVI-lea cateheza ţinută mai mult liber decât urmând textul scris - am încercat împreună să înţelegem starea de suflet cu care Isus a trăit momentul încercării extreme, pentru a percepe ceea ce orienta acţiunea sa.
• Criteriul care a călăuzit orice alegere a lui Isus în timpul întregii sale vieţi a fost voinţa sa fermă de a-l iubi pe Tatăl, de a fi „una” cu Tată, de a-i fi credincios. Această decizie de a corespunde iubirii sale l-a făcut să îmbrăţişeze, în orice împrejurare, planul Tatălui, de a-şi însuşi planul de iubire încredinţat lui de a recapitula toate în el, pentru a conduce din nou toate la el. În retrăirea Triduum-ului Sfânt, să ne dispunem să primim şi noi în viaţa noastră voinţa lui Dumnezeu, conştienţi că în voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă apare neclintită, în contrast cu intenţiile noastre, se află adevăratul nostru bine, calea vieţii.

Fecioara Maria să ne călăuzească în acest itinerar, şi să ne obţină de la Fiul său divin harul de a putea trăi viaţa din iubire faţă de Isus în serviciul fraţilor.

Ca de obicei, la terminarea audienţei generale, s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină, intonată de Pontif şi continuată împreună cu credincioşii, aceştia putând urmări textul scris pe verso biletelor de intrare. În final Papa a invocat binecuvântarea sa apostolică, extinzând-o bucuros la toţi cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: RealAudioMP3

rv/al







All the contents on this site are copyrighted ©.