Cardinalul Roberto Tucci, organizator al călătoriilor lui Ioan Paul al II-lea, a împlinit 90 de ani

(RV – 20 aprilie 2011) Cardinalul Roberto Tucci, organizatorul călătoriilor lui Ioan Paul al II-lea, a împlinit, pe 19 aprilie, 90 de ani. Şi Radio Vatican a fost în sărbătoare pentru această aniversare: cardinalul Tucci a fost directorul general al postului nostru de radio între 1973 şi 1985. Dar, în pragul beatificării lui Ioan Paul al II-lea, să ascultăm câteva amintiri ale sale legate de viitorul Fericit. Interviul a fost realizat de Alessandro Di Bussolo, de la Centrul Vatican de Televiziune.

• „În primul rând, este vorba de un om de credinţă, o credinţă alimentată de rugăciune. Se poate spune că era în rugăciune continuă. Îl vedeam rugându-se Rozariul în maşină sau recitând Breviarul. L-am văzut în elicopter, în tren, în avion; şi atunci când intram în Biserică, mai întâi se îngenunchea în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament, unde rămânea zece, chiar şi douăzeci de minute. Era într-o continuă rugăciune.
Când intra într-o biserică, la început, erau desigur aplauze, strigăte, oamenii îşi exprimau bucuria, entuziasmul. Dar, văzând apoi că acest om rămânea nemişcat în rugăciune, ca şi cum ar fi fost o statuie în faţa Preasfântului Sacrament, ca şi cum ar fi fost înafara acelei Biserici şi nu ar fi auzit tot acel zgomot, lumea începea să tacă.
Câteodată mă apropiam de el şi-i spuneam că eram în întârziere. Iar el îmi răspundea: „Părinte, rugăciunea este mai importantă decât punctualitatea”.
M-a impresionat de multe ori capacitatea sa de a se reculege în rugăciune în orice situaţie. De exemplu, o dată, întorcându-ne din India, nu am putut ateriza la Roma din cauza zăpezii, şi a trebuit să aterizăm noaptea, la Napoli. M-am dus să-i spun că nu era alt mijloc de a ajunge la Roma decât cu trenul, pentru că nici cu elicopterul nu era posibil de călătorit, iar el s-a aşezat liniştit, nu s-a plâns de nimic şi a început să se roage, aşteptând ca totul să fie pregătit pentru plecare.

O altă dată a fost în Israel. Ne aflam în elicopter în drum spre Nazaret. Era sărbătoarea Buneivestiri. Eram aşezat alături de el în elicopter şi am văzut că avea în mână mici bucăţi de hârtie, scrise la maşină, legate împreună: citea una din aceste hârtiuţe şi apoi îşi făcea semnul crucii, rămânând apoi timp îndelungat în rugăciune. Apoi dădea pagina, făcea un nou semn al crucii şi din nou o lungă meditaţie. Curios, m-am uitat să văd despre ce era vorba, şi am văzut că era „Via Crucis”. Era într-o vineri şi el în fiecare vineri recita Calea Sfintei Cruci. Şi, dat fiind că în acea zi avea un program foarte încărcat, de teamă că nu va avea timpul necesar, a recitat Via Crucis în elicopter, cu mare simplitatea; el singur, cu sine însuşi, înaintea Domnului.

Capacitatea acestui om de a se reculege în rugăciune se explică şi altfel: era cu siguranţă un om de mare curaj, care nu se descuraja niciodată. Dacă ne gândim că a trăit sub două dictaturi – cea nazistă şi cea comunistă – se poate înţelege cum s-a întărit caracterul său; avea – să spunem – o „formare” impusă de împrejurări. Însă, era mai ales credinţa sa în Dumnezeu cea care i-a dat siguranţa că Dumnezeu l-ar fi ajutat. Încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, a făcut să nu se descurajeze niciodată”.

Aici serviciul audio: