"Sursum corda - Sus inimile": împreună cu Isus în pelerinaj spre Ierusalim: predica
lui Benedict al XVI-lea la Liturghia Duminicii Floriilor (text)
(RV - 17 aprilie 2011) Iubiţi fraţi şi surori,Dragi tineri! Ne impresionează
din nou în fiecare an, în Duminica Floriilor, urcarea împreună cu Isus pe munte spre
sanctuar, a-l însoţi de-a lungul drumului în sus. În această zi, pe toată faţa pământului
şi de-a lungul tuturor secolelor, tineri şi lume de toate vârstele îl aclamă, strigând:
"Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! " Dar
ce facem cu adevărat când ne alăturăm în atare procesiune - în ceata celor care împreună
cu Isus se urcau la Ierusalim şi îl aclamau ca rege al lui Israel? Este ceva mai mult
decât o ceremonie, decât un obicei frumos? Are oare ceva de a face cu adevărata realitate
a vieţii noastre, a lumii noastre? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să ne clarificăm
mai întâi ceea ce de fapt Isus însuşi a vrut şi a făcut. După mărturisirea de credinţă
pe care Petru o făcuse la Cezareea lui Filip, în extremitatea de nord a Ţării Sfinte,
Isus pornise ca pelerin spre Ierusalim pentru sărbătorile Paştelui. Este în drum spre
templul din Oraşul Sfânt, spre acel loc care pentru Israel garanta în mod special
apropierea lui Dumnezeu de poporul său. Este în drum spre celebrarea în comun a Paştelui,
comemorare a eliberării din Egipt şi semn al speranţei în eliberarea definitivă. El
ştie că îl aşteaptă un nou Paşte şi că el însuşi va lua locul mieilor jertfiţi, oferindu-se
pe sine pe Cruce. El ştie că, în darurile misterioase ale pâinii şi vinului, se va
dărui pentru totdeauna la ai săi, le va deschide poarta spre o nouă cale de eliberare,
spre comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Este în drum spre înălţimea Crucii, spre momentul
iubirii ce se dăruieşte. Termenul ultim al pelerinajului său este înălţimea lui Dumnezeu
însuşi, la care vrea să ridice fiinţa umană.
Procesiunea noastră de astăzi
se doreşte a fi imaginea a ceva mai profund, o imagine a faptului că, împreună cu
Isus, pornim în pelerinaj: pe calea înaltă spre Dumnezeul cel viu. Despre această
urcare este vorba. Este drumul la care Isus ne invită. Dar cum putem ţine pasul în
acest urcuş? Nu depăşeşte oare puterile noastre? Da, este peste posibilităţile noastre.
Dintotdeauna oamenii au fost cuprinşi - şi astăzi sunt mai mult ca oricând - de dorinţa
de a "fi ca Dumnezeu", de a ajunge ei înşişi la înălţimea lui Dumnezeu. În toate invenţiile spiritului
omenesc se caută, în cele din urmă, să se obţină aripi, în scopul de a ridica la înălţimea
Fiinţei, pentru a deveni independenţi, complet liberi,aşa cum este Dumnezeu. Omenirea
a fost în măsură să realizeze multe lucruri: suntem în stare să zburăm. Ne putem vedea,
auzi şi vorbi de la un capăt la altul al lumii. Şi totuşi, forţa de gravitaţie care
ne trage în jos este puternică. Împreună cu capacităţile noastre nu a crescut doar
binele. Şi posibilităţile răului au crescut şi planează ca furtuni ameninţătoare asupra
istoriei. Chiar şi limitele noastre au rămas: este de-ajuns a se gândi la catastrofele
care au afectat in ultimele luni şi continua sa afecteze umanitatea.
Părinţii
(Bisericii) au spus că omul se află în punctul de intersecţie între două câmpuri de
gravitaţie. Există, în primul rând, forţa de gravitaţie care trage în jos - spre egoism,
spre minciună şi spre rău; gravitatea care ne coboară şi ne îndepărtează de înălţimea
lui Dumnezeu. Pe de altă parte, există forţa de gravitate a iubirii lui Dumnezeu:
a fi iubiţi de Dumnezeu şi răspunsul iubirii noastre atrag spre înalt. Omul se găseşte
în mijlocul acestei duble forţe de gravitate, şi totul depinde de a scăpa de câmpul
gravitaţional al răului şi a deveni liberi de a se lăsa atraşi total de forţa de gravitate
a lui Dumnezeu, care ne face adevăraţi, ne înalţă şi ne dă adevărata libertate.
După
liturgia Cuvântului, la începutul Rugăciunii euharistice, în timpul căreia Domnul
intră în mijlocul nostru, Biserica ne adresează invitaţia: "Sursum corda -
Sus inimile!". Conform concepţiei biblice şi în viziunea Părinţilor, inima este acel
centru al omului în care se unesc intelectul, voinţa şi sentimentul, trupul şi sufletul.
Acel centru, în care spiritul devine trup, iar trupul devine spirit; în care voinţă,
sentiment şi intelect se unesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în dragostea faţă de
el. Această "inimă" ar trebui să fie elevată. Dar, încă o dată: noi singuri suntem
prea slabi pentru a ne ridica inima până la înălţimea lui Dumnezeu. Nu suntem în starea
de aceasta. Tocmai mândria, prezumţia de a o putea face singuri ne trage în jos şi
ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu însuşi trebuie să ne tragă în sus, şi asta este
ceea ce Hristos a început pe Cruce. El a coborât până la starea cea mai de jos a existenţei
umane, pentru a ne trage în sus spre el, spre Dumnezeul cel viu. El a devenit umil,
ne spune cea de-a doua lectură. Numai aşa mândria noastră putea fi depăşită: umilinţa
lui Dumnezeu este forma extremă a iubirii sale,această iubire umilă atrage în sus.
Psalmul
procesional, numărul 24, pe care Biserica ni-l propune drept "cântare de ascensiune",
la liturghia de azi, indică unele elemente concrete care aparţin ascensiunii noastre,
şi fără de care nu putem fi ridicaţi în sus: mâinile nevinovate, inimă curată, respingerea
minciunii, căutarea feţei lui Dumnezeu. Marile cuceriri ale tehnicii ne fac liberi
şi sunt elemente ale progresului omenirii numai dacă sunt unite cu aceste atitudini
- dacă mâinile noastre devin nevinovate şi inima noastră curată, dacă suntem în căutarea
adevărului, în căutarea lui Dumnezeu însuşi, şi ne lăsăm atinşi şi interpelaţi de
iubirea sa. Toate aceste elemente ale ascensiunii sunt eficiente numai dacă în smerenie
recunoaştem că trebuie să fim atraşi spre înalt; dacă abandonăm, mândria de a voi
să ne facem noi înşine Dumnezeu. Avem nevoie de el: el ne trage în sus, în a fi susţinuţi
de mâinile sale - adică în credinţă - ne dă orientarea justă şi forţa interioară care
ne poartă în sus. Avem nevoie de umilinţa credinţei care caută faţa lui Dumnezeu şi
se încrede în adevărul iubirii sale.
Chestiunea despre cum omul nu poate ajunge
sus, deveni total el însuşi şi cu adevărat asemănător lui Dumnezeu, a angajat dintotdeauna
omenirea. A fost discutată cu pasiune de către filosofii platonicieni din secolele
al treilea şi al patrulea. Întrebarea lor centrală era cum să găsească mijloace de
purificare, prin care omul să poată să se elibereze de greutate mare care-l trage
în jos şi să se ridice la înălţimea adevăratei sale fiinţe, la înălţimea divinităţii.
Sf. Augustin, în căutarea sa a căii drepte, pentru un anumit timp a căutat sprijin
în acele filozofii. Dar în cele din urmă a trebuit să admită că răspunsul lor nu era
suficient, că prin metodele lor, el nu ar fi ajuns cu adevărat la Dumnezeu. Le-a spus
reprezentanţilor acestora: Recunoaşteţi deci că forţa omului şi a tuturor purificărilor
sale nu este suficientă pentru a-l purta cu adevărat la înălţimea divinului, la înălţimea
potrivită lui. Şi spune că ar fi disperat de el însuşi şi de existenţa umană, dacă
nu l-a fi găsit pa Acela care face ceea ce noi înşine nu putem face; Cel care ne ridică
la înălţimea lui Dumnezeu, în ciuda mizeriei noastre: Isus Cristos care, de la Dumnezeu,
a coborât spre noi şi, în iubirea sa răstignită, ne ia de mână şi ne conduce în sus.
Noi
păşim în pelerinaj cu Domnul spre înălţimi. Suntem în căutarea inimii curate şi a
mâinilor nevinovate, suntem în căutarea adevărului, căutăm faţa lui Dumnezeu. Să-i
manifestăm Domnului dorinţa noastră de a deveni drepţi şi să-l rugăm: Atrage-ne Tu
spre înalt! Fă-ne curaţi! Fă ca să fie valabil pentru noi cuvântul pe care îl cântăm
cu Psalmul procesional; ca să putem face parte din generaţia care îl caută pe Dumnezeu,
„care caută faţa Dumnezeului lui Iacob” (Ps 24/23,6). Amin.