Ioan Paul al II-lea, Papa european, în amintirea cardinalului Giovanni Battista Re

(RV - 11 aprilie 2011) Propunem câteva fragmente din conferinţa pe care cardinalul Giovanni Battista Re, prefect emerit al Congregaţiei pentru Episcopi a ţinut-o miercuri 6 aprilie, în domul "Sfântul Iustus" la Trieste pe tema “Ioan Paul al II-lea şi Europa”.
Ioan Paul al II-lea este Papa rădăcinilor creştine. În cei douăzeci şi şase de ani şi jumătate de pontificat, Ioan Paul al II-lea s-a manifestat profund european, nu numai pentru că, dintre Papii din secolul al XX-lea, este cel care are cea mai vastă învăţătură despre continentul european, ci şi datorită interesului său specific faţă de Europa; un interes care era deja prezent în el ca preot, om de cultură şi arhiepiscop de Cracovia şi care odată cu urcarea pe tronul pontifical a ajuns la apogeul său. În discursurile şi intervenţiile sale s-a bătut mereu pentru ca dezbinările să fie depăşite şi Europa să respire cu ambii plămâni, cel occidental şi cel oriental. În timpul pontificatului său Europa a trăit o oră istorică şi papa a avut bucuria de a vedea dărâmat zidul din Berlin, simbol al acestei dezbinări. În această privinţă, am încă în ochi imaginea emoţionantă a papei Ioan Paul al II-lea, care deja gârbovit, cu pas lent şi obosit dar hotărât, trece la Berlin pe sub poarta Brandenburg alături de cancelarul Helmuth Kohl, în anul 1996, la şapte ani de la căderea zidului. Papa a voit cu tot dinadinsul să treacă prin acea poartă lăsând la o parte bastonul. Şi cancelarul, la un moment dat, l-a susţinut cu braţul său.

La fel, Ioan Paul al II-lea s-a bătut cu forţă pentru ca Europa să nu fie strivită de valul secularismului, ci să-şi redescopere rădăcinile şi să devină continentul valorilor spiritului.
Perfect în linie cu magisteriul papei Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea a fost mereu convins că identitatea europeană îşi are fundamentul în rădăcinile sale creştine. Pentru aceasta el s-a dedicat cu toate energiile pentru ca în aşa-numitul "Tratat Constituţional", care pe atunci se elabora, să fie o menţionare explicită a rădăcinilor creştine. Era vorba de recunoaşterea unei realităţi istorice adevărate, deoarece creştinismul - catolici, ortodocşi şi protestanţi - au contribuit pe larg în a da un suflet şi un chip civilizaţiei europene. Atâtea valori care acum caracterizează Europa au fost de fapt luate din izvorul creştinismului. E vorba de o realitate care este înscrisă şi în pietrele multor catedrale şi edificii, precum şi în atâtea pagini de literatură şi de artă...

Nu pot să nu împărtăşesc cuvintele pe care Ioan Paul al II-lea le-a rostit cu acea ocazie: "Nu se taie rădăcinile pe care am crescut". Papa era convins că numai rămânând fidelă faţă de rădăcinile sale Europa va avea un viitor mare. Din păcate, procesul unei secularizări rău concepute, pe care unii au voit să o ducă înainte, a împiedicat această menţionare…
Pentru a face faţă fenomenului secularizării crescânde, Papa a chemat la angajare pentru o nouă calitate a evanghelizării în stare să repropună în termeni convingători Europei de astăzi mesajul peren al mântuirii. Conştient de necesitatea unei reînnoiri spirituale şi umane, Papa a subliniat urgenţa de "a re-evangheliza" bătrânul continent, chemând la această misiune toate componentele poporului lui Dumnezeu. Acest efort - a spus el - va folosi la reconstruirea Europei progresului şi a bunăstării pe valorile spirituale care au caracterizat trecutul său. Nu e vorba de o nouă Evanghelie, ci de a repropune în termeni convingători omului de astăzi mesajul peren al mântuirii, dând un răspuns adecvat semnelor timpurilor, necesităţilor oamenilor şi ale popoarelor de astăzi, ţinând cont de noile scenarii europene.

Şi stilul acestei noi evanghelizări trebuia să fie nu cel al deplorării şi al acuzelor, ci al atenţiei milostive, formând conştiinţele şi îndemnând să se treacă de la o credinţă din obişnuinţă la o credinţă care să fie alegere personală, luminată, convinsă şi mărturisită. Stilul cu care trebuie realizată şi trăită noua evanghelizare a Europei la care Papa Ioan Paul al II-lea chema încontinuu este cel de a ne apleca asupra societăţii noastre cu iubire şi umilinţă; îndeosebi el cerea Bisericii "să devină samaritean milostiv" al omului de astăzi pentru a-l ajuta să redescopere actualitatea perenă a lui Isus Cristos şi a învăţăturilor sale.

Privind la Europa de astăzi, Ioan Paul al II-lea observa forţe care tind să-i marginalizeze pe creştini. Din păcate, trebuie să se constate că acest lucru este adevărat. Însă, din fericire există şi impulsuri contrastante care în schimb reafirmă importanţa prezenţei şi a mărturiei creştinilor. Nu lipsesc cei care îşi dau seama că creştinismul este important nu numai pentru trecut, ci şi pentru prezent şi pentru viitor şi că acest viitor va fi frumos şi mare numai dacă Europa nu va pierde identitatea sa creştină.


Trăind aproape de el, multe erau lucrurile care uimeau. Impresiona capacitatea pe care o avea de a vorbi mulţimilor, fascinaţia pe care o exercita asupra tineretului, uimea curajul lui, uşurinţa pe care o avea de a vorbi multe limbi; uimea încărcătura umană şi profunzimea gândirii sale. Însă, lucrul care mereu m-a uimit mai mult a fost intensitatea rugăciunii sale. O rugăciune profundă şi intim personală, şi în acelaşi timp legată de tradiţiile şi de evlavia Bisericii. Atunci când se ruga părea că pierde simţul timpului.


În viaţa lui era o sinteză admirabilă între rugăciune şi acţiune. Spiritualitatea lui era centrată pe Cristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi avea două dimensiuni foarte simţite: cultul milostivirii lui Dumnezeu şi o devoţiune foarte gingaşă faţă de Sfânta Fecioară Maria. Pentru aceasta este lucru fericit că beatificarea lui cade în ziua de 1 mai: începutul lunii mariane, sărbătoarea care celebrează milostivirea lui Dumnezeu, ziua muncitorilor. Pentru un Papă care a fost muncitor, chiar şi aceasta este o coincidenţă fericită.

Aici serviciul audio:

rv/al