Rătăcirea conştiinţelor, stăvilită de bunătatea şi compasiunea confesorilor: audienţa generală a Papei despre Sf. Alfons M. Liguori, învăţător al Bisericii

RV 30 mar 2011. Benedict al XVI-lea a vorbit miilor de pelerini adunaţi în Piaţa Sfântul Petru la audienţa generală de miercuri despre sfântul Alfons Maria de Liguori, învăţător al Bisericii "căruia îi datorăm foarte mult" pentru că este "un fin teolog moralist şi un dascăl de viaţă spirituală pentru toţi, mai ales pentru cei simpli".

Născut în 1696 într-o familie aristocratică din Napoli, la 16 ani a devenit avocat iar opt ani la rând nu a pierdut nici o cauză în tribunal. Cu toate acestea, Domnul îl ajuta să înţeleagă adevărata sa vocaţie iar în 1723, indignat pentru corupţia şi injustiţia din mediile avocaturii, a renunţat la profesie, şi odată cu aceasta, la bogăţie şi succes, pentru a deveni preot în profida împotrivirii din partea tatălui. Începe o vastă activitate de vestire a Evangheliei şi de cateheză în straturile cele mai sărace ale societăţii napolitane, învăţând pe toţi să se roage şi să-şi schimbe stilul de viaţă. În scurtă vreme, furturile, duelurile şi prostituţia erau erau gata să dispară. Catehezele sale sunt un model de acţiune misionară ce poate fi aplicat, ţinând cont de schimbările istorice, şi în timpurile noastre:
• "Preoţilor le este încredinţată obligaţia slujirii spirituale, în timp ce laici bine pregătiţi pot fi animatori creştini destoinici, autentic ferment evanghelic în sânul societăţii".

Revenind la sfântul Alfons Maria de Liguori, Papa a observat că el avea de gând să vestească Evanghelia şi la popoarele păgâne, dar când a intrat în contact cu populaţia din mediile rurale şi păstorii din împrejurimile oraşului, a răma adânc impresionat de necunoaşterea religioasă şi de marginalizarea în care erau abandonaţi. Atunci a părăsit capitala regatului şi a început să-i slujească pe cei din urmă. În acest scop, a înfiinţat congregaţia religioasă "Preasfântul Mântuitor", cunoscută şi sub numele de "redemptorişti", adevăraţi misionari itineranţi care ajungeau pînă în satele mai izolate, îndemnând la schimbarea vieţii şi la statornicie în viaţa creştină, în special prin intermediul rugăciunii.

Stimat pentru bunătatea şi zelul său pastoral, a murit în 1787. La aflarea ştirii, papa Pius al VI a exclamat: "Era un sfânt!". "Şi nu greşea", a observat Benedict al XVI-lea, din moment ce Alfons Maria de Liguori a fost canonizat în 1839 iar treizeci de ani mai târziu era declarat "învăţător al Bisericii":
• "Acest titlu i se potriveşte din mai multe motive. Mai întâi, pentru că a propus o bogată învăţătură a teologiei morale, care exprimă în mod potrivit învăţătura catolică, încât a fost proclamat de Pius al XII-lea "patronul duhovnicilor şi al moraliştilor".

În timpul său, a reluat Sfântul Părinte, se răspândise o interpretare foarte rigoristă a vieţii morale şi din cauza mentalităţii janseniste care, în loc să alimenteze încrederea şi speranţa în milostivirea lui Dumnezeu, întreţinea frica şi prezenta un chip al Dumnezeu încruntat şi sever, foarte departe de cel manifestat de Isus. Sfântul Alfons, dimpotrivă, prezenta o sinteză echilibrată a exigenţelor morale, ţinând cont de legea lui Dumnezeu dar şi de libertatea persoanei. Prin exemplul său, sfântul vorbeşte şi păstorilor de suflete:
• "Păstorilor de suflete şi confesorilor, Alfons le recomanda fidelitatea faţă de doctrina morală catolică, asumând în acelaşi timp, o atitudine de caritate, înţelegere şi blândeţe, pentru ca penitenţii să se poată simţi însoţiţi, sprijiniţi, încurajaţi pe drumul lor de credinţă şi de viaţă creştină. Sfântul Alfons nu înceta să repete că preoţii sunt un semn vizibil al îndurării necuprinse a lui Dumnezeu, care iartă şi luminează mintea şi inima celui păcătos pentru ca să se întoarcă şi să-şi schimbe viaţa".

O învăţătură, aceasta, a cărei importanţă depăşeşte barierele timpului:
• "În epoca noastră, în care sunt semne clare de rătăcire a conştiinţei morale şi – e necesar să o recunoaştem – de o anumită lipsă de stimă faţă de Sacramentul Pocăinţei, învăţătura Sfântului Alfons este încă de mare actualitate".

Dar Sfântul Alfons a compus multe scrieri şi pentru formarea religioasă a credincioşilor. Stilul este simplu şi plăcut. Citite şi traduse în numeroase limbi, operele sale au contribuit la formarea spiritualităţii populare din ultimele două secole iar unele dintre ele, a întărit Pontiful, "pot fi citite cu folos şi astăzi" mai ales "Practica iubirii faţă de Isus Cristos", sinteză şi capodoperă a gândirii sale.
Necesitatea rugăciunii este pentru el o adevărată insistenţă, rugăciune care ne ajută să ne deschidem la harul lui Dumnezeu pentru a împlini zi de zi voinţa sa şi să ajungem la sfinţenie.
• "Cu privire la rugăciune, el scrie: «Dumnezeu nu refuză nimănui harul rugăciunii, prin care se primeşte ajutorul de a învinge orice pornire trupească şi orice ispită. Şi spun, repet şi voi repeta cât voi fi în viaţă, că toată mântuirea noastră constă în a ne ruga». De aici, axioma sa celebră: «Cine se roagă, se mântuieşte». Benedict al XVI-lea a continuat cateheza preluând şi cuvintele predecesorului său, Ioan Paul al II-lea: "Comunităţile creştine, scria în scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte (nr. 33-34) trebuie să devină şcoli de rugăciune… E necesar de aceea ca educaţia la rugăciune să devină un punct care califică orice programare pastorală".

Între formele de rugăciune la care îndemna cu ardoare Sfântul Alfons se evidenţiază vizita la Preasfântul Sacrament, sau cum am spune noi astăzi, adoraţia, scurtă sau prelungită, personală sau comunitară, în faţa Preasfintei Euharistii. Spiritualitatea alfonsiană are o puternică trăsătură cristologică, bazată pe Isus Cristos şi Evanghelia sa, misterul Întrupării şi al Pătimirii Domnului fiind în centrul activităţii sale de predicator. Şi tocmai pentru că este profund cristologică, pietatea alfonsiană este şi esenţial mariană, Fericita Fecioară fiind pentru el consociată a Mânturii şi Mijlocitoare a harurilor, Mamă, Avocată şi Regină:
• "Sfântul Alfons afirmă că devoţiunea faţă de Sfânta Fecioara Maria ne va fi de mare ajutor în momentul morţii noastre. El era convins că meditaţia despre destinul nostru veşnic, despre chemarea noastră de a participa pentru totdeauna la fericirea lui Dumnezeu, după cum şi tragica posibilitatea a osândirii, contribuie la a trăi cu seninătate şi angajare, şi de a înfrunta realitatea morţii păstrând întotdeauna încrederea deplină în bunătatea lui Dumnezeu".

Primiţi acum şi Binecuvântarea apostolică invocată de Benedict al XVI-lea la încheierea audienţei generale de miercuri, binecuvântare ce ajunge acum la toţi ascultătorii care o primesc în spirit de credinţă.

Aici, serviciul nostru audio cu vocea şi Binecuvântarea Apostolică a Papei: