Secularizarea şi răscumpărarea iubirii umane: prima predică de Postul Mare a pr. R. Cantalamessa

RV 25 mar 2011. Cele două feţe ale iubirii, eros şi agape, au constituit tema primei predici de Postul Mare, ţinută de părintele franciscan capucin Raniero Cantalamessa – predicatorul Casei Pontificale – în cursul dimineţii de vineri în capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic, în prezenţa Papei şi a reprezentanţilor Curiei Romane.

Prin predicile de Postul Mare din acest an, pr. Cantalamessa îşi propune să ofere propria contribuţie în vederea "re-evanghelizării Occidentului secularizat", una din preocupările principale pentru Benedict al XVI-lea şi întreaga Biserică Catolică.

"Există un domeniu în care secularismul, a observat predicatorul, acţionează în mod deosebit de vast şi nefast, este domeniul iubirii. Secularizarea iubirii constă în a desparte iubirea umană, în toate formele sale, de Dumnezeu, reducând-o la ceva pur 'profan', în care Dumnezeu este 'în plus' şi chiar deranjează". Iubirea suferă de o nefastă separare nu doar în mentalitatea lumii secularizate dar şi în rândul credincioşilor. Simplificând la maximum, s-ar putea spune că în lume găsim eros fără agape, o iubire romantică, pasională care îl consideră pe celălalt un obiect de plăcere, iar între credincioşi, agape fără eros, o iubire rece, ca un soare care nu încălzeşte.

"Avem aşadar un îndoit motiv şi o îndoită urgenţă de a redescoperi iubirea în unitatea sa originară" în care eros şi agape trebuie să stea împreună pentru ca iubirea să fie autentică.

În istoria gândirii creştine, în special pe versantul teologiei luterane, au existat autori care susţineau că cele două feţe ale iubirii sunt incompatibile. De aici, secularizarea radicală a iubirii: "în timp ce o anumită teologie elimina erosul din agape, cultura seculară, la rândul ei, era bucuroasă să facă operaţiunea inversă, eliminând agape din eros, adică orice referinţă la Dumnezeu şi la har din iubirea umană. Freud a făcut restul, reducând iubirea la eros şi erosul la plăcere. "Este stadiul în care iubirea este redusă astăzi în multe manifestări ale vieţii şi culturii, mai ales în lumea spectacolului", o iubire, care deşi prin natura lucrurilor ar trebui să conducă la pace şi viaţă, conduce de acum la disperare şi moarte.

Dar, a reluat predicatorul Casei Pontificale, "dacă nu putem schimba dintr-o dată ideea de iubire pe care o are lumea, putem, totuşi corecta viziunea teologică, care, fără să vrea, o încurajează şi îi dă legitimitate. Este ceea ce a făcut în mod exemplar Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea cu enciclica "Deus caritas est", în care afirmă în termeni moderni sinteza catolică tradiţională. Eros şi agape, se citeşte la nr. 9 al enciclicei, sunt unite la izvorul însăşi al iubirii care este Dumnezeu: "El iubeşte şi această iubire a sa poate fi calificată fără îndoială ca eros, dar care este în acelaşi timp şi în întregime agape".

"Se înţelege astfel primirea neobişnuit de favorabilă de care s-a bucurat acest document pontifical chiar şi în mediile laiciste mai deschise şi responsabile". Enciclica "dă lumii o speranţă. Îndreaptă imaginea unei credinţe care atinge lumea în mod tangenţial, fără a intra înăuntru, prin imaginea evanghelică a drojdiei care face să crească aluatul; înlocuieşte ideea unei Împărăţii a lui Dumnezeu venit să 'judece' lumea, cu o Împărăţie a lui Dumnezeu venit să 'salveze' lumea, începând de la eros, care este forţa dominantă". De aceea, şi iubirea trebuie salvată, mântuită, răscumpărată.

Răscumpărarea iubirii umane îi ajută în primul rând pe cei îndrăgostiţi şi pe soţii creştini, arătând frumuseţea şi demnitatea iubirii care îi uneşte. Îi ajută pe tineri să experimenteze fascinaţia pentru celălalt sex nu ca pe ceva confuz, de trăit departe de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ca un dar al Creatorului spre bucuria lor, dacă este trăită după ordinea voită de El.

Dar răscumpărarea iubirii trebuie să ajute şi persoanele consacrate, bărbaţi şi femei. Pericolul sufletelor consacrate este "o iubire rece, care nu coboară de la raţiune la inimă. Un soare de iarnă care luminează dar nu încălzeşte". La exigenţa profundă a inimii de a iubi, Dumnezeu ni-l oferă pe aproapele: "Cine nu-l iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, nu-l poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vede" (1 Ioan 4,20). "Acesta este punctul crucial: să ne gândim la Cristos nu ca la o persoană din trecut, ci ca la Domnul cel înviat şi cel viu (...). Frumuseţea şi plinătatea vieţii consacrate depinde de calitatea iubirii noastre faţă de Cristos".

În încheierea predicii sale, pr. Cantalamessa a propus auditoriului un exerciţiu de cercetare a cugetului în privinţa iubirii, imaginându-şi ce ar spune Cristos dacă ar veni în mijlocul nostru şi ne-ar explica personal ce fel de iubire aşteaptă de la noi:

Domnul ar spune:
"Iubirea arzătoare înseamnă
să mă pui pe mine întotdeauna pe primul loc
să încerci să fii pe placul meu în orice moment
să confrunţi dorinţele tale cu dorinţa mea
să trăieşti înaintea mea ca prieten, sfetnic, mire şi să fii fericit
să fii neliniştit dacă te gândeşti să stai departe de mine
să fii plin de fericire când sunt cu tine
să fii dispus la mari sacrificii ca să nu mă pierzi
să preferi mai degrabă să trăieşti sărac şi necunoscut împreună cu mine, decât bogat şi renumit fără mine
să-mi vorbeşti ca prietenului cel mai scump în orice moment
să-ţi pui încrederea în mine privind la viitorul tău
să doreşti să te pierzi în mine ca ţel al vieţii tale.

Iubirea nu este doar un sentiment, este şi un dar dumnezeiesc , drept care trebuie să repetăm deseori invocaţia la Duhul Sfânt: "Vino, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!".

Aici, serviciul audio: